ușurință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UȘURÍNȚĂ, ușurințe, s. f. 1. Faptul de a fi ușor (de făcut); facilitate. ◊
Loc. adv. Cu (
multă sau
mare)
ușurință =
a) fără greutate, fără efort;
b) cu indiferență, cu nepăsare; în mod superficial. ♦ (Rar) Înlesnire, avantaj, favoare.
2. Nesocotință, neseriozitate; superficialitate.
3. (
Înv.) Înviorare, întremare (a unui bolnav).
4. (
Înv.) Însușire a unui lucru lipsit de greutate. –
Ușor2 +
suf. -ință.ușurință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ușurínță s. f.,
g.-d. art. ușurínței; (manifestări)
pl. ușurínțeușurință (Dicționaru limbii românești, 1939)ușurínță f., pl.
e. Calitatea de a fi ușor:
ușurința pufuluĭ. Fig. Facilitate:
ușurința de a călători astăzĭ. Ușurătate, frivolitate, neseriozitate:
ușurința unuĭ tînăr. Faptă ușuratică, greșeală făcută din frivolitate:
a plăti scump o ușurință.ușurință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ușurință f.
1. însușirea celor ușoare;
2. sprintenie, iuțeală;
3. fig. nestatornicie, nesocotință;
4. greșală făcută din ușurință a minții.
ușurință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UȘURÍNȚĂ, (
2)
ușurințe, s. f. 1. Faptul de a fi ușor (de făcut); facilitate, ◊
Loc. adv. Cu (
multă sau
mare)
ușurință =
a) fără greutate, fără efort;
b) cu indiferență, cu nepăsare; în mod superficial. ♦ (Rar) Înlesnire, avantaj, favoare.
2. Nesocotință, neseriozitate; superficialitate.
3. (
înv.) Înviorare, întremare (a unui bolnav).
4. (
înv.) Însușire a unui lucru lipsit de greutate. —
Ușor2 +
suf. -
ință.