ușă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÚȘĂ, uși, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea (și ieșirea); ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tăblie mobilă de lemn sau de metal care închide sau deschide această deschizătură;
p. restr. tăblia din acest ansamblu. ◊
Ușă domnească (sau
împărătească) sau
ușa raiului = intrarea principală a altarului. ◊
Loc. adv. La ușă = foarte aproape. ◊
Loc. prep. La ușa... = în imediata apropiere (a...). ◊
Expr. A(
-și)
deschide (
larg sau
amândouă)
ușile = a lăsa intrarea liberă; a primi cu bucurie pe cineva în casă.
A lăsa (pe cineva)
după ușă = a nesocoti (pe cineva), a nu da (cuiva) nici o atenție.
A sta după ușă = a fi nebăgat în seamă; a sta deoparte, izolat.
A bate la ușă = (de spre termene, evenimente etc.) a fi foarte aproape, a fi iminent.
2. Fig. Casă, locuință. ◊
Expr. (
A bate, a cere, a crește etc.)
pe la ușile oamenilor = (a munci) pe la alții, (a trăi) din mila altora.
A umbla din ușă-n ușă = a cerși. –
Lat. *ustia (
pl., devenit
sg., al lui *
ustium =
ostium).
ușă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)úșă (-și), s. f. –
1. Poartă, intrare. –
2. Ușiță, a doua ușă de intrare, dublura ușii. –
Var. ușă. Mr. ușe, megl. ușă. Lat. *ūstĭam, în loc de
ōstĭum (Cipariu,
Gram., 160; Meyer-Lübke,
ZRPh., XXV, 355; Pușcariu 1832; Pascu, I, 181; REW 6117; Rosetti, I, 60),
cf. it. uscio, prov. uis, fr. huis, v. sp. uzo. –
Der. ușar(iu), s. m. (portar), în
Mold. var. ușer(iu); ușarnic (
var. ușernic),
adj. (vagabond);
ușier, s. m. (portar; pedel); format după
fr. huissier; ușor (
var. ușcior, uscior),
s. n. (montant, stîlp, stîlp susținător al ușii), din
lat. ostĭolum (Cipariu,
Elem., 115; Pușcariu 1843; REW 6116),
cf. engad. usöl,
prov. uisol.ușă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)úșă s. f.,
art. úșa, g.-d. art. úșii; pl. ușiușă (Dicționaru limbii românești, 1939)úșă (est) și
úșe (vest) f., pl.
ĭ (lat.
ostium, pop.
ustium, pl.
ostia, ustia, care s´a considerat ca un sing. fem. și a dat
ușe, apoĭ
ușă; it.
uscio, pv.
uis, fr.
huis, sp.
ozo. V.
ușor 1, usnă). Poarta caseĭ orĭ a odăiĭ, deschizătura pin [!] care se intră și, în special, oblonu cu care se închide:
ușă de lemn, de fer [!], într´un canat orĭ doŭă, cu geamurĭ; a bate la ușă, a sparge ușa. A nu fi ușă de biserică, a nu fi prea onest, a avea defecte morale.
A înjura ca la ușa cortuluĭ, a înjura ca la șatră, ca Țiganiĭ, urît, murdar.
ușă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ușă f.
1. poartă mică:
uși împărătești, cele din mijlocul bisericii pe cari e zugrăvită Bunavestirea;
2. cortină brodată ce acopere ușa bisericii:
a dăruit două poale pentru sfânta masă; două uși; 3. fig. mijloc de intrare:
adevărul e ușa raiului. [Lat. OSTIA].
ușă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ÚȘĂ, uși, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea (și ieșirea); ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tăblie mobilă de lemn sau de metal care închide sau deschide această deschizătură;
p. restr. tăblia din acest ansamblu. ◊
Ușă domnească (sau
împărătească) sau
ușa raiului = intrarea principală a altarului. ◊
Loc. adv. La ușă = foarte aproape. ◊
Loc. prep. La ușa... = în imediata apropiere (a...). ◊
Expr. A(-și) deschide (
larg sau
amândouă)
ușile = a lăsa intrarea liberă; a primi cu bucurie pe cineva în casă.
A lăsa (pe cineva)
după ușă = a nesocoti (pe cineva), a nu da (cuiva) nici o atenție.
A sta după ușă = a fi nebăgat în seamă; a sta deoparte, izolat.
A bate la ușă = (despre termene, evenimente etc.) a fi foarte aproape, a fi iminent.
2. Fig. Casă, locuință. ◊
Expr. (
A bate, a cere, a crește etc.)
pe la ușile oamenilor = (a munci) pe la alții, (a trăi) din mila altora.
A umbla din ușă-n ușă = a cerși. —
Lat. *
ustia (
pl., devenit
sg., al lui *
ustium =
ostium).