tuse (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÚSE s. f. Act reflex format dintr-o inspirație scurtă urmată de o expirație bruscă și zgomotoasă, de intensitate și frecvență variabile (însoțită de expectorații), cauzat de îmbolnăvirea aparatului respirator, de alunecarea în trahee a unor corpuri străine etc. –
Lat. tussis.tuse (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)túse s. f. – Act respirator reflex cauzat de îmbolnăvire. –
Var. Mold. tusă. Mr.,
megl. tuse. Lat. tūssis (Pușcariu 1781; REW 9016),
cf. it.,
port. tosse, prov.,
cat.,
sp. tos, fr. toux. –
Der. tuși (
mr. tuședz, tușire),
vb. (a avea un acces de tuse), din
lat. tussῑre (Pușcariu 1782; REW 9015),
cf. it. tossire, engad.,
port. tussir, prov.,
cat. tossir, v. fr. toussir, sp. toser, cuvînt de uz general (
ALR, I, 146);
tuset, s. n. (acces de tuse);
tușit, s. n. (access de tuse);
tușitură, s. f. (tuse).
tuse (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)túse s. f.,
art. túsea, g.-d. art. túseituse (Dicționaru limbii românești, 1939)túse f. fără pl. (lat.
tŭssis, d. vgr.
ptýsis, scuĭpare [V.
ptialină]; it. pg.
tosse, pv. cat. sp.
tos, fr.
toux).
Vest. Împingerea bruscă și zgomotoasă a aeruluĭ din plămînĭ, maĭ ales cînd eștĭ răcit orĭ aĭ vre-o boală de plămînĭ (bronchită, oftică) orĭ aĭ înghițit răŭ. – În est
tusă, pl.
e (lat.
*tussa, it. dial.
tossa și
tussa, de unde ar fi putut proveni și rom.
tuse).
tuse (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tuse f. expirațiune convulsivă și sgomotoasă a aerului conținut în plămâni. [Lat. TUSSIS].
tuse (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÚSE s. f. Act reflex format dintr-o inspirație scurtă urmată de o expirație bruscă și zgomotoasă, de intensitate și frecvență variabile (însoțită de expectorații), cauzat de îmbolnăvirea aparatului respirator, de alunecarea în trahee a unor corpuri străine etc. — Lat.
tussis.