turuì - explicat in DEX

turui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TURUÍ, turui, vb. IV. Intranz. (Fam. și depr.) A vorbi întruna și repede (fără a spune lucruri importante); a-i merge gura ca o moară. – Formație onomatopeică.

turui (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
turuí¹, turuiésc, vb. IV (reg.) 1. a se obosi tare. 2. a deszăpezi. 3. a fertiliza un teren tânăr ținând oile să pască pe el.

turui (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
turui, turui v. i. (peior.) a vorbi întruna și repede

turui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
turuí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. túrui, 3 túruie, imperf. 3 sg. turuiá; conj. prez. 3 să túruie

turui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TURUÍ, túrui, vb. IV. Intranz. (Fam. și depr.) A vorbi întruna și repede (fără a spune lucruri importante); a-i merge gura ca o moară. — Formație onomatopeică.

turuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
turuì v. pop. a flecari: îi turue mereu gura CAR. [V. torosì].

turuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
túruĭ, a -í v. intr. (imit. d. tur-tur, huĭetu vorbelor fără șir, format ca și a dîrdîi, a torosi, a întoroĭa). Gunguresc ca turturica. Fam. Dîrdîĭ, flecăresc, hondrănesc: sporovește și-ĭ turuĭe mereŭ gura (Car. VR. 1909, 11, 224). V. tr. A turui cuvintele, a vorbi prea răpede [!]. – Și torăĭ (Rebr.).