tupeu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TUPÉU, (rar)
tupeuri, s. n. Îndrăzneală, cutezanță care întrece limita cuvenită; obrăznicie, impertinență. – Din
fr. toupet.tupeu (Dicționar de neologisme, 1986)TUPÉU s.n. 1. Îndrăzneală obraznică; cutezanță, impertinență, nerușinare.
II. (
Teatru) Șuviță de păr de diferite culori, care se lipește la marginea părului, pe frunte și se piaptănă cu părul propriu. [< fr.
toupet].
tupeu (Marele dicționar de neologisme, 2000)TUPÉU s. n. 1. îndrăzneală obraznică; cutezanță, impertinență, nerușinare. II. (teatru) șuviță de păr de diferite culori, care se lipește la marginea părului, pe frunte, și se piaptănă cu părul propriu. (< fr.
toupet)
tupeu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tupéu (-uri), s. n. – Îndrăzneală, obrăznicie.
Fr. toupet.tupeu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tupéu s. n.,
art. tupéul tupeu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tupeu n.
fig. îndrăzneală, nerușinare (= fr.
toupet).
tupeu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TUPÉU s. n. Îndrăzneală, cutezanță care întrece limita cuvenită; obrăznicie, impertinență. — Din
fr. toupet.tupeŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*tupéŭ n., pl.
eĭe saŭ
ee și
eurĭ (fr.
toupet, moț, îndrăzneală, d. vfr.
toup, top, d. germ. de jos
topp, germ. de sus
zopf, vîrf, moț. V.
cĭuf 1). Impertinență, nesfială:
a răspunde cu tupeŭ. V.
moțat.