tucĭ - explicat in DEX

tuci (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TÚCI, (2), tuciuri, s. n. 1. Fontă. 2. Ceaun, vas (de fontă). – Din tc. tuç (lit. tunç).

tuci (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
túci (-iuri), s. n. – 1. Fontă. – 2. Ceaun, oală, tingire. – Mr., megl. tuci. Tc. tuç, din per. tuč „bronz” (Șeineanu, II, 385; Lokotsch 2098), cf. ngr. τούτσι, alb., bg., sb. tuč. – Der. tuciuriu, adj. (negru, brunet, oacheș; cenușiu, cafeniu).

tuci (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tuci s. n., (vase) pl. túciuri

tuci (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TUCI, (2), tuciuri, s. n. 1. Fontă. 2. Ceaun, vas (de fontă). — Din tc. tuç (lit. tunç).

tucĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
tucĭ n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] tuç, tuc, bronz; ngr. túdzi [scris tútzi], bg. sîrb. tuč). Schijă, fontă, aliaj de fer [!] cu cărbune. Munt. Ceaun (Iov. 94).