treabă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TREÁBĂ, treburi, s. f. 1. Activitate, ocupație, îndeletnicire. ◊
Expr. A avea treabă = a fi ocupat.
A-și căuta (sau
a-și vedea) de treabă =
a) a lucra conștiincios, cu sârguință;
b) a-și vedea de lucrul său, a nu se amesteca în lucrul sau în problemele altora.
A se afla în treabă = a-și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță.
2. Muncă, lucru. ◊
Expr. A se lua cu treaba = a uita de ceva muncind.
A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru.
E treabă = e mult de lucru.
3. Ispravă, faptă. ◊
Loc. adj. De treabă = bun, cinstit, cumsecade; de omenie; de ispravă. (
Pop.)
Cu treabă = cu rost, cu socoteală, cu rânduială, cu măsură. ◊
Expr. Mare treabă! = (de obicei
ir.) mare, important lucru!
4. Chestiune, problemă; interes, afacere. ◊
Expr. A avea treabă cu cineva (sau
undeva) = a avea anumite interese cu cineva (sau undeva).
A nu fi de nici o treabă = a nu folosi la nimic, a fi inutil.
Ce treabă am (sau
ai etc.)
cu...? = ce mă ( sau te etc.) interesează?, ce mă (sau te etc.) privește?
Nu e treaba mea (sau
ta, sa etc.)! = nu mă (sau te, îl etc.) privește!
A-și face treaba = a-și face interesele sau munca cuvenită.
5. (
Reg.) Nărav, obicei, deprindere.
6. (
Reg.) Împrejurare, situație. ◊
Expr. A fi (sau a
sta) treaba așa (sau
astfel) = a fi lucrurile așa cum sunt, a se prezenta în felul cum se văd.
Se vede treaba că... = se vede că..., se pare că..., probabil. [
Pl. și:
trebi] – Din
sl. trĕba.treabă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)treábă (-ébi), s. f. –
1. Problemă, ocupație, afacere, grijă. –
2. Necesitate, nevoie, exigență. –
3. Nevoi personale, materii evacuate din corp. –
4. Interes, proiect. –
Var. pl. treburi. Sl. trĕba „negoț” (Miklosich,
Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 421; Conev 67),
trĕbĕ „necesitate”. –
Der. trebălui, vb. (
înv., a utiliza, a folosi, a se ocupa cu ceva, a roboti);
trebnic, s. n. (altar; ritual al bisericii ortodoxe), din
sl. trĕbĭnikŭ cu sensul special de
trĕba „sacrificiu”,
cf. jertfelnic; trebnic, adj. (util, folositor, capabil),
cf. sl. trĕbinŭ; netrebnic, adj. (inutil; mizerabil);
trebui, vb. (a fi necesar, a lipsi; a avea nevoie, a se cere; a fi probabil, a fi neîndoielnic;
înv., a face, a îndeplini, a aplica), din
sl. trĕbovati, cf. megl. tribuiés, tribuiri; trebuință (
var. trebuială),
s. f. (necesitate; utilitate, folos);
trebuincios (
var. trebuitor),
adj. (necesar, util);
netrebuincios (
var. netrebuitor),
adj. (inutil);
întrebuința, vb. (a folosi, a utiliza, a se servi de).
treabă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!treábă s. f.,
g.-d. art. trébii; pl. tréburitreabă (Dicționaru limbii românești, 1939)treábă f., pl.
trebĭ și (vechĭ)
trebe (vsl.
trĭeba, afacere, sacrificiŭ, templu, idol, cult; bg.
trĭeba, sacrificiŭ, rus.
tréba). Afacere, lucru, întreprindere:
trebile împărățiiĭ. Ocupațiune (meserie, profesiune):
treaba luĭ e croitoria. Ocupațiune (post, funcțiune):
e bine să fiĭ în treabă, e răŭ să staĭ fără treabă. A avea treabă, a fi ocupat, a avea de lucru:
m´aș plimba, dar am treabă. A-țĭ căuta saŭ
a-țĭ vedea de treabă, a nu te amesteca în trebile altora.
A face treabă, a munci, a fi de folos:
acest copil face treabă. (Și despre lucrurĭ:
acest cuțit face treabă bună).
Treaba mea ! mă privește, eŭ îs răspunzător, nu te amesteca tu !
Treaba ta ! te privește, mie nu-mĭ pasă !
Ce treabă, ce fel de treabă e asta ? Ce înseamnă aceste fapte ?
Se vede treaba că, se vede că, pe semne că:
se vede treaba că eștĭ bolnav. Asta-ĭ treabă de specialist, aicĭ trebuĭe să se amestece un specialist.
Treaba mică saŭ
mare, eŭf. îld. „nevoĭa mică
saŭ mare” (de a intra în latrină).
De treabă, cum se cade, onest:
om de treabă. A nu fi de nicĭ o treabă, a fi un păcătos, a nu fi bun de nimic.
treabă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)treabă f.
1. afacere:
trebile împărăției; 2. ocupațiune:
cată-ți de treabă; 3. lucru:
are treabă; 4. fig. de treabă V.
detreabă; se vede treaba, pare că... [Slav. TRĬEBA, afacere].
treabă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TREÁBĂ, treburi, s. f. 1. Activitate, ocupație, îndeletnicire. ◊
Expr. A avea treabă = a fi ocupat.
A-și căuta (sau
a-și vedea)
de treabă =
a) a lucra conștiincios, cu sârguință;
b) a-și vedea de lucrul său, a nu se amesteca în lucrul sau în problemele altora.
A se afla în treabă = a-și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a- și da importanță.
2. Muncă, lucru. ◊
Expr. A se lua cu treaba = a uita de ceva muncind.
A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru.
E treabă = e mult de lucru.
3. Ispravă, faptă. ◊
Loc. adj. De treabă = bun, cinstit, cumsecade; de omenie; de ispravă. (
Pop.)
Cu treabă = cu rost, cu socoteală, cu rânduială, cu măsură. ◊
Expr. Mare treabă! = (de obicei
ir.) mare, important lucru!
4. Chestiune, problemă; interes, afacere. ◊
Expr. A avea treabă cu cineva (sau
undeva) = a avea anumite interese cu cineva (sau undeva).
A nu fi de nicio treabă = a nu folosi la nimic, a fi inutil.
Ce treabă am (sau
ai etc.)
cu... ? = ce mă ( sau te etc.) interesează?, ce mă (sau te etc.) privește?
Nu e treaba mea (sau
ta, sa etc.)! = nu mă (sau te, îl etc.) privește!
A-și face treaba = a-și face interesele sau munca cuvenită.
5. (
Reg.) Nărav, obicei, deprindere.
6. (
Reg.) împrejurare, situație. ◊
Expr. A fi (sau
a sta)
treaba așa (sau
astfel) = a fi lucrurile așa cum sunt, a se prezenta în felul cum se văd.
Se vede treaba că... = se vede că..., se pare că..., probabil. [
Pl. și:
trebi] — Din
sl. trĕba.