treabă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TREÁBĂ, treburi, s. f. 1. Activitate, ocupație, îndeletnicire. ◊
Expr. A avea treabă = a fi ocupat.
A-și căuta (sau
a-și vedea) de treabă =
a) a lucra conștiincios, cu sârguință;
b) a-și vedea de lucrul său, a nu se amesteca în lucrul sau în problemele altora.
A se afla în treabă = a-și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță.
2. Muncă, lucru. ◊
Expr. A se lua cu treaba = a uita de ceva muncind.
A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru.
E treabă = e mult de lucru.
3. Ispravă, faptă. ◊
Loc. adj. De treabă = bun, cinstit, cumsecade; de omenie; de ispravă. (
Pop.)
Cu treabă = cu rost, cu socoteală, cu rânduială, cu măsură. ◊
Expr. Mare treabă! = (de obicei
ir.) mare, important lucru!
4. Chestiune, problemă; interes, afacere. ◊
Expr. A avea treabă cu cineva (sau
undeva) = a avea anumite interese cu cineva (sau undeva).
A nu fi de nici o treabă = a nu folosi la nimic, a fi inutil.
Ce treabă am (sau
ai etc.)
cu...? = ce mă ( sau te etc.) interesează?, ce mă (sau te etc.) privește?
Nu e treaba mea (sau
ta, sa etc.)! = nu mă (sau te, îl etc.) privește!
A-și face treaba = a-și face interesele sau munca cuvenită.
5. (
Reg.) Nărav, obicei, deprindere.
6. (
Reg.) Împrejurare, situație. ◊
Expr. A fi (sau a
sta) treaba așa (sau
astfel) = a fi lucrurile așa cum sunt, a se prezenta în felul cum se văd.
Se vede treaba că... = se vede că..., se pare că..., probabil. [
Pl. și:
trebi] – Din
sl. trĕba.