țintui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚINTUÍ, țintuiesc, vb. IV.
Tranz. 1. A prinde, a înțepeni, a fixa, a bate ceva cu cuie, cu ținte; a pironi. ◊
Expr. A țintui (pe cineva)
la stâlp (sau
la stâlpul infamiei) = a supune (pe cineva) oprobriului public, a înfiera. ♦ A înfige, a bate cuie sau ținte. ♦
Fig. A obliga pe cineva să stea nemișcat, imobilizat. ◊
Expr. A țintui (pe cineva)
locului = a face (pe cineva) să se oprească, să rămână nemișcat, neclintit.
A rămâne țintuit locului (sau
pe loc, în loc) = a se opri, a rămâne nemișcat, neclintit într-un loc.
2. A împodobi cu ținte. –
Țintă +
suf. -ui.