timar - explicat in DEX

timar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TIMÁR¹, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.

timar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TIMÁR², timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

timar (Dicționar de neologisme, 1986)
TIMÁR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pământ conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares].

timar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
timár (-ri), s. m. – (Banat) Tăbăcar. Mag. timár (Scriban).

timar (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) timár m. (ung. timár). Ban. Trans. Tăbăcar (Neam. Rom. I, 308, și Iorga, Negoț. 172).

timar (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) timár n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] timar). L. V. Feud cu venit maĭ mic de 2000 de leĭ vechĭ acordat soldaților turceștĭ. V. zaim.

timar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
timár¹ (tăbăcar) (reg.) s. m., pl. timári

timar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
timár² (lot de pământ) (înv.) s. n., pl. timáruri

timar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TIMÁR¹, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. — Din magh. timár.

timar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TIMÁR², timaruri, s. n. (Mai ales la pl.; înv.) Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. -— Din fr. timares.