tihăraie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TIHĂRÁIE, tihărăi, s. f. (
Pop.) Povârniș pe coasta unui munte; râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetație deasă; tihărie. –
Et. nec.tihăraie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tihăráie (-ắi), s. f. – (
Mold.) Pădure deasă și sălbatică. Origine expresivă. Legătura cu
sl. tokŭ „curent”,
slov.
tokav „rîpă” (Cihac, II, 409), cu
dihanie, cf. tihoare (Philippide,
Principii, 108) sau cu
sihlă, tîhlă (Scriban) nu este convingătoare.
Cf. totuși
tîlhlăriș, s. n. (
Bucov., desiș, hățiș), care împreună cu
tihăraie, pare să presupună un *
tih(l)ă, fără îndoială de origine expresivă,
cf. tef(lu). –
Der. tîlhar, s. m. (bandit, hoț), probabil în loc de
*tîhlar, pentru legătura semantică
cf. hoț față de
hățiș (Scriban; după Cihac, II, 530, Tiktin și Candrea, din
mag. tolvaj, care nu este posibil din punct de vedere fonetic);
tîlhărea, s. f. (susai, Sonchus; plantă, Lactuca sagittata);
tîlhăresc, adj. (hoțesc);
tîlhărește, adv. (ca tîlharii);
tîlhăret, s. n. (adunătura de tîlhari, șleahtă);
tîlhări, vb. (a jefui, a prăda);
tîlhărie, s. f. (hoție, pradă, jaf);
tîlhărime, s. f. (grup de tîlhari);
tîlhăriță (
var. tîlhăroaică),
s. f. (femeie care tîlhărește);
tîlhui, vb. (
înv., a jefui, a tîlhări), pe care Tiktin și Candrea îl trimit la
mag. tolvajolni, dar care ar putea proveni direct din
*tîhlă; tîlhușag, s. n. (
înv., jaf, hoție).
tihăraie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tihăráie (
reg.)
s. f.,
art. tihăráia, g.-d. art. tihărắii; pl. tihărắi, art. tihărắiletihăraie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tihăraie f. Mold. râpă:
deal înalt și plin de tihărai Cr. [Origină necunoscută].
tihăraie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TIHĂRÁIE, tihărăi, s. f. (
Reg.) Povârniș pe coasta unui munte; râpă abruptă; loc râpos, sălbatic, acoperit cu vegetație deasă; tihărie. —
Et. nec.tihăraĭe (Dicționaru limbii românești, 1939)tihăráĭe și
-ríe f. (rudă cu ung.
cihere, desiș, care poate să vie din rom.
țîhlă, sihlă. Cp. și cu
stuhăraĭe, -ríe).
Est. „Loc în pădure ascuns și greŭ de străbătut” (Nț. Rev. I. Crg. 3, 156), povîrniș rîpos acoperit de brazĭ căzuțĭ, desiș în loc abrupt:
pe marginea uneĭ tihărăĭ adîncĭ și înguste (VR. 1923, 4, 6),
nu putea nimeri pin [!] tihăraĭa ceĭa (Șez. 31, 137),
trece pin pădurĭ, tihărăĭ și cîmpiĭ pustiĭ (Șez. 33, 27). V.
smidă, hududoĭ, tîhlăriș, ponor.