tendință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TENDÍNȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. ♦ Orientare comună a unei categorii de persoane; direcție. ♦ Evoluție a cuiva într-un anumit sens.
2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. – Din
fr. tendance.tendință (Dicționar de neologisme, 1986)TENDÍNȚĂ s.f. 1. Dispoziție firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuință.
2. Reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată.
3. Forța care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. [Cf. fr.
tendance, it.
tendenza].
tendință (Marele dicționar de neologisme, 2000)TENDÍNȚĂ s. f. 1. dispoziție firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuință. 2. reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată. 3. forța care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. 4. (p. ext.) orientare, direcție. (< fr.
tendance)
tendință (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tendínță (-țe), s. f. – Înclinație, pornire. –
Var. tendență. Fr. tendance, tratat ca
puissance-putință, croyance-credință etc. –
Der. tendențios, adj., din
fr. tendenciux.tendință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tendínță s. f.,
g.-d. art. tendínței; pl. tendínțetendință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TENDÍNȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. ♦ Orientare comună a unei categorii de persoane; direcție. ♦ Evoluție a cuiva într-un anumit sens.
2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare.
3. Trăsătură atribuită de unii teoreticieni artei, constând în finalitatea și eficiența practică a acesteia (politică, socială, morală etc.), opusă caracterului ideal (gratuității) artei (artă pentru artă). — Din
fr. tendance.