telefon (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TELEFÓN, telefoane, s. n. 1. Telecomunicație în care se realizează convorbiri la distanță prin mijlocirea undelor electromagnetice propagate de-a lungul unor fire; ansamblul instalațiilor necesare pentru acest scop.
2. Aparat prevăzut cu un transmițător și un receptor și care, legat de o instalație telefonică centrală, permite convorbiri la distanță. ♦ Chemare telefonică. ♦ Numărul pe care îl poartă telefonul (
2) unui abonat. – Din
fr. téléphone.telefon (Dicționar de neologisme, 1986)TELEFÓN s.n. 1. Telecomunicație constând în realizarea de convorbiri la distanță prin intermediul undelor electromagnetice propagate de-a lungul unor fire; ansamblul instalațiilor folosite în acest scop.
2. Aparat electric care are un transmițător și un receptor, cu ajutorul căruia se pot face convorbiri la distanță. ♦ Chemare telefonică. ♦ Numărul telefonului (2) unui abonat. [< fr.
téléphone, cf. gr.
tele – departe,
phone – sunet].
telefon (Marele dicționar de neologisme, 2000)TELEFÓN s. n. 1. telecomunicație prin intermediul undelor electromagnetice propagate de-a lungul unor fire; ansamblul instalațiilor folosite în acest scop. 2. aparat electric, dintr-un transmițător și un receptor, pentru transmiterea la distanță a vorbirii; post telefonic. ◊ chemare telefonică. ◊ numărul telefonului (2) unui abonat. (< fr.
téléphone)
telefon (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)telefón (-oáne), s. n. –
1. Aparat care permite convorbirile la distanță. –
2. (
Arg.) Auz, ureche.
Fr. téléphone. Instalat în București în 1885, în Iași în 1886. –
Der. (din
fr.)
telefonic, adj.;
telefona, vb.;
telefonie, s. f.;
telefonist, s. m., etc.
telefon (Dicționar de argou al limbii române, 2007)telefon, telefoane s. n. lovitură dată cu palma peste urechea cuiva.
telefon (Dicționaru limbii românești, 1939)*telefón n., pl.
oane (vgr.
têle, departe, și
phoné, voce). Un aparat pin [!] care cuvîntu saŭ orĭ-ce sunet se transmite pe sîrmă la miĭ de de chilometri.
Fam. A da cuĭva un telefon, a-l vesti pin telefon. – Principiu telefoniiĭ a fost pus de Francezu Carol Bourseul, funcționar poștal, și arătat într´un articul [!] din
L´Illustration la 26 Aug. 1854. El a fost numit la 1880 cavaler al Legiuniĭ de Onoare „fiind-ca pus baza telefoniiĭ la 1854” (cum a declarat Germanu Holtof la 1881, în congresu electricienilor la Frankfurt) și a murit sărac la 21 Nov. 1912, în etate de 83 de anĭ. La 1861, Germanu Reis construi primu telefon și muri la 1874. La 14 April 1876, Englezu Graham Bell îșĭ brevetă telefonu luĭ, care a fost perfecționat de Hugues, D´Arsonval, Edison ș. a. – Aparatu se compune dintr´un transmițător (înaintea căruĭa vorbeștĭ), o sîrmă pe care merge vocea și un receptor (pe care-l țiĭ la ureche). Transmițătoru se compune dintr´o placă mobilă, destul de flexibilă ca să prindă toate vibrațiunile vociĭ și așezată așa în cît [!] să stabilească și să întrerupă succesiv, la fie-care vibrațiune, comunicarea c´o pilă electrică. La cel-lalt capăt al sîrmeĭ, placa receptoruluĭ, atrasă și respinsă de un electro-magnet, reproduce exact aceste vibrațiunĭ, pe care le amplifică un microfon. Chear [!] principiu telegrafiiĭ fără sîrmă a fost aplicat la telefon.
telefon (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)telefón s. n.,
pl. telefoánetelefon (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)telefon n. aparat prin mijlocul căruia se transmit sunetele și se conversează la distanțe mari. Telefonul, inventat la 1860 de fizicianul german Reis, fu perfecționat de Edison.
telefon (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TELEFÓN, telefoane, s. n. 1. Telecomunicație în care se realizează convorbiri la distanță prin mijlocirea undelor electromagnetice propagate de-a lungul unor fire; ansamblul instalațiilor necesare pentru acest scop.
2. Aparat prevăzut cu un transmițător și un receptor și care, legat de o instalație telefonică centrală, permite convorbiri la distanță. ◊
Telefon mobil = telefon portabil, mobil. ♦ Chemare telefonică. ♦ Numărul pe care îl poartă telefonul (
2) unui abonat. — Din
fr. téléphone.