tată (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÁTĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊
Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie.
Tată mare sau
tata-moșu = bunic.
Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară.
Tată bun = tată adevărat. ◊
Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊
Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele).
Bucățică ruptă tată-său sau
tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său.
Se leapădă și de tată-său sau
vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule.
Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor.
Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție.
2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie.
3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului.
4. (
Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc.
5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊
Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊
Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală.
6. Fig. (
Fam.) Creator, făuritor, fondator.
7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [
Nom. sg. art.:
tata și
tatăl; gen.-
dat. sg.:
tatii și
tatei] –
Lat. tata.tată (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tátă (-ți), s. m. – Părinte. –
Var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. Lat. tata (Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu,
Hlr., 139; Pușcariu,
Lr., 281),
cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S.
tata, it. dial. tato „tată, bunic”,
tata „stăpînă”,
v. fr. taie, sp.,
port. tata. Der. din
sl. tata, cf. sb.,
ceh.,
pol. tata, mag. tata (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Miklosich,
Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidența se explică prin izvorul expresiv comun,
cf. și
gr. τάτα,
ngr. τατᾶς. Uz general (
ALR, I, 152). Are
decl. dublă, datorată aspectului său formal;
art. tata și
tatăl, genitiv
tatei și
tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminații
f. cu posesivul
m. spune tatălui tău, nici o dată
tatei său; din același motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune
spune tată-tău, sau cu
art. antepus, ca la numele proprii
spune lui tată-său. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a
lat. tata (Densusianu,
GS, 139; Rosetti, I, 104),
cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată”; dar această declinare este de origine germanică și ne putem îndoi că a influențat latina din Dacia. Este vorba probabil de -
ne paragogic, ca în
it. (Rohlfs,
It., 432),
cf. cine, sine, sau susținută de echilibrul
tată-tătîni cu
frate-frățîni sau cu
om-oameni (ca
noră-nurori, față de
soră-surori). –
Der. tătînesc, adj. (
înv., patern).
tată (Dicționar de argou al limbii române, 2007)tată, tați s. m. 1. (fig.) creator, făuritor, fondator
2. (glum.) mentor, om care întrupează cele mai înalte calități / care este deasupra altora
tată (Dicționaru limbii românești, 1939)tátă m., pl.
tațĭ, gen.
al tatăluĭ, fam.
al tatiĭ saŭ
al lu tata (lat. fam.
tata = pater, tată; it. sp. pg.
tata. D. rom. vine vsl. sîrb. ceh. pol.
tata, bg.
tate [dim.
tatko, sîrb.
tajko, de unde rom.
taĭcă], ngr.
tatás). Părinte, acela care dă vĭață unuĭ copil.
Tatăl nostru, numele celeĭ maĭ însemnate rugăcĭunĭ creștineștĭ, care începe cu aceste cuvinte.
A ști ceva ca pe „Tatăl nostru”, a ști foarte bine (pe de rost). – Forma art.
tatăl e arhaică și literară. În vorbă se zice numaĭ
tata, în est și
tatu (Con. 274). Copiiĭ zic:
vine tata, tată ! Ca alintăturĭ:
tataĭa (est),
tăticu (vest),
tătucă, tătucu, tătuța, tătuțu. V.
tetea.tată (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tátă (părinte)
s. m.,
art. táta/(+ atribut)
tátăl, g.-d. art. tátei/lui táta/(+ atribut)
tátălui; pl. tațitată (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!Tátă (Dumnezeu)
s. propriu
m.,
art. Tátăl, g.-d. art. Tátăluitată (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tată m. părinte, în graiul copiilor. [Lat. TATA (alături de sinonimul literar PATER)].
tată (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÁTĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊
Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie.
Tată mare sau
tata-moșu = bunic.
Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară.
Tată bun = tată adevărat. ◊
Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊
Expr. Calcă pe urmele lui tată-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele).
Bucățică ruptă tată-său sau
tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său.
Se leapădă și de tată-său sau
vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule.
Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor.
Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție.
2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie.
3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului.
4. (
Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui bărbat considerat ca strămoș, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc.
5. (în credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊
Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊
Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală.
6. Fig. (
Fam.) Creator, făuritor, fondator.
7. Fig. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [
Nom. sg. art.:
tata și
tatăl, gen.-dat.
sg.;
tatii și
tatei] —
Lat. tata.