talpă - explicat in DEX

talpă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TÁLPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului, la om și la unele animale, de la degete până la călcâi, care vine în atingere cu pământul și pe care se sprijină corpul. ◊ Expr. A o apuca la talpă sau a-și lua tălpile la spinare = a pleca, a o șterge. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune când cineva este amenințat de o primejdie. (Reg.) A fi sau a (se) scula, a (se) pune în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. ♦ Compuse: talpa-gâștei = a) încrețiturile de la coada ochiului (la persoanele în vârstă); b) scris neîngrijit; c) plantă erbacee meliferă și medicinală, cu tulpina puternică, cu frunze lungi, cu flori mici, roz (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee cu frunze mari, spinoase și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic (Acanthus longifolius); talpa-stâncii = mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, ramificată, cu flori mici, albe (Coronopus procumbens); talpa-lupului = plantă erbacee cu flori mici roșietice, cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule, albe, având proprietăți antiscorbutice și diuretice (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care protejează talpa (I 1). 3. Piele groasă tăbăcită special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. ◊ Talpă artificială = material fabricat, prin aglomerare cu lianți, din fibre de piele (provenite din deșeuri), fibre de celuloză și fibre textile, folosit ca înlocuitor pentru talpă (I 3), la branțuri, ștaifuri, bombeuri. II. 1. Lemn gros, grindă care se așază la temelia unei construcții pentru a o sprijini; p. ext. temelie. ◊ Talpa casei = capul familiei, bărbatul. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea (considerată în trecut ca temelie a țării, obligată să suporte tot greul îndatoririlor). Talpa iadului = a) (în basme) temelia iadului; mama căpeteniei dracilor; b) om foarte rău, păcătos; babă rea, vrăjitoare. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc scheletul războiului de țesut manual. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. ♦ Lemnul din spatele cormanei, pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. ♦ Parte care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acesta se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. ♦ Spec. Partea de jos, lățită, a unei șine, prin care aceasta se reazemă pe traverse. ♦ Spec. Parte a rindelei care alunecă pe lemnul supus prelucrării. ♦ Spec. Extremitate a unui pat de pușcă pe care se sprijină arma când stă vertical. ♦ Spec. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog. ♦ Spec. Bază a unei excavații miniere sau a unei găuri de sondă. ♦ Spec. Parte mai lățită (inferioară) a unei litere tipografice. – Cf. magh. talp.

talpă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
tálpă (-ắlpi), s. f. – 1. Partea inferioară a labei piciorului. – 2. Partea de dedesubt a încălțămintei. – 3. Branț. – 4. Partea de dedesubt a ciorapului. – 5. Bîrnă, placă de bază, fundament. – 6. Fiecare din cele două suporturi pe care alunecă sania. – 7. Baza războiului de țesut. – 8. Culată, suport la patul puștii. – 9. Plaz, călcîi de plug. – 10. Laviță joasă la casele țărănești. – 11. Parte inferioară, bază. – 12. Clasă inferioară (mai ales în expresia talpa țării „clasă țărănească”). – 13. Ceea ce este caracteristic, fundamental. Origine incertă. Se pune de obicei în legătură cu mag. talp, sb., bg. talpa (Cihac, II, 530; Tiktin; Candrea; REW 8545a; Gáldi, Dict., 97); dar cf. friul. talpe, comel. talpa, care pare să postuleze un lat. *talpa. Der. tălpar, s. m. (Bucov., pantofi); tălpănoagă (var. tă(l)păl(o)agă), s. f. (pantof vechi și deformat; papuc; galoș; înv., butuc de ocnaș; instrument de tortură; labă, picior), cu suf. expresiv -o(a)gă (după Candrea, din mag. talpalló); talpaș (var. talpoș), s. m. (infanterist, soldat al unui corp de infanterie organizat în Munt. în 1688), din mag. talpás; tălpălaș, s. n. (crestătură în partea inferioară a unui trunchi), din mag. talpalás (Candrea); tălpui (var. tălpălui), vb. (a pune tălpi, a pingelui), var. din mag. talpalni (Pașca, Dacor., X, 151); tălpălar, s. m. (Mold., pielar de tălpi); tălpiță (var. talpică, tălpigă, tălpăriță), s. f. (pedală la războiul de țesut; laviță joasă; schi); tălpeț, s. n. (Olt., pedală); tălpoaie, s. f. (suport, bază; branț, talpă inferioară); tălpoi, s. n. (suport, talpă, placă de bază); tălpăși, vb. refl. (a o șterge, a-și lua tălpășița); tălpășița, s. f. (fugă, cărăbăneală); tălbăcie (var. tărbăcie), s. f. (Trans., lemne cu care se leagă fînul în căruță).

talpă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
tálpă, tălpi, s.f. – Șatră, tindă (în expresia talpa casei): „L-o lăsat pă talpă-afară” (Bilțiu 1996, 69). – Din magh. talp.

talpă (Dicționaru limbii românești, 1939)
tálpă f., pl. e (Let. 2, 22) și tălpĭ (ung. talp, talpă, pĭedestal; bg. sîrb. talpa. V. toloapă). Suprafața de dedesuptu [!] picĭoruluĭ între degete și călcîĭ, partea pe care te sprijinĭ în mers (și care corespunde cu palma la mînă): din creștet pînă´n tălpĭ. A bate la tălpĭ, a bate la falangă, (fig.) a mînca, a bea, a cheltui tot: șĭ-a bătut averea la tălpĭ. Partea încălțămintelor pe care se sprijină trupu (maĭ ales partea din ainte [!], pe cînd cea din apoĭ [!] se numește călcîĭ saŭ toc). Grindă care servește ca temelie la casele țărăneștĭ (de vălătucĭ): talpa caseĭ. Fig. Țăranĭ, țărănime: țăranu e talpa țăriĭ, om ĭeșit din talpă (om grosolan, necĭoplit). Mojic, ghĭorlan: calcă maĭ încet, măĭ talpă ! Talpa ĭaduluĭ, femeĭe (maĭ ales babă) foarte rea. Talpa gîșteĭ, mîzgîlitură cu degetu uns cu cerneală în loc de iscălitură la neștiutoriĭ de carte: șĭ-a pus talpa gîșteĭ pe contract. Fălcea, fie-care din cele doŭă lemne orĭ șine pe care alunecă sania. Fie-care din cele doŭă lemne groase (unite cu altele doŭă maĭ scurte) care constitue [!] cadru și baza războĭuluĭ de țesut. Numirĭ de plante: talpa gîșteĭ, o plantă erbacee labiată numită în Trans. creasta cocoșuluĭ (leonúrus cardiaca); talpa ursuluĭ, acant, un fel de scaĭ (acanthus longifolius).

talpă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tálpă s. f., g.-d. art. tắlpii; pl. tălpi

talpă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
talpă f. 1. partea de desubt la piciorul omului, între degete și călcâiu: din creștet până ’n talpă; a bate la tălpi, a) v. falangă; b) fig. a cheltui: când puneam mâna pe câte o para, o băteam la tălpi pe must, pe cărnați GHICA; 2. bucată obișnuit de piele ce se ține dedesubtul încălțămintelor; 3. grindă mare ce servă de temelie caselor țărănești: talpa casei, fig. țărănimea; talpa iadului, mama necuratului, fam. babă afurisită: tu și ca talpa iadului sunteți potrivită pereche CR.; talpa gâștei, fam. mâzgălitură, semn făcut de cei ce nu știu să scrie: puneți talpa gâștei pe sdelcă AL.; 4. lemnul ce suportă o sanie; 5. pl. suporturile răsboiului de țesut; 6. Bot. nume de plante: talpa gâștei, creasta cocoșului, talpa ursului, acant. [Ung. TALP].

talpă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TÁLPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului, la om și la unele animale, de la degete până la călcâi, care vine în atingere cu pământul și pe care se sprijină corpul. ◊ Expr. A o apuca la talpă sau a-și lua tălpile la spinare = a pleca, a o șterge. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune când cineva este amenințat de o primejdie. (Reg.) A fi sau a (se) scula, a (se) pune în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune, ◊ Compuse: talpa-gâștei = a) încrețiturile de la coada ochiului (la persoanele în vârstă); b) scris neîngrijit; c) plantă erbacee meliferă și medicinală, cu tulpina puternică, cu frunze lungi, cu flori mici, roz (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee cu frunze mari, spinoase și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic (Acanthus longifolius); talpa- stâncii = mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, ramificată, cu flori mici, albe (Coronopus procumbens); talpa-lupului = plantă erbacee cu flori mici roșietice, cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule, albe, având proprietăți antiscorbutice și diuretice (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care protejază talpa (I 1). 3. Piele groasă tăbăcită special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile etc. ♦ Talpă artificială = material fabricat, prin aglomerare cu lianți, din fibre de piele (provenite din deșeuri), fibre de celuloză și fibre textile, folosit ca înlocuitor pentru talpă (I 3), la branțuri, ștaifuri, bombeuri. II. 1. Lemn gros, grindă care se așază la temelia unei construcții pentru a o sprijini; p. ext. temelie. ◊ Talpa casei = capul familiei, bărbatul. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea (considerată în trecut ca temelie a țării, obligată să suporte tot greul îndatoririlor). Talpa iadului = a) (în basme) temelia iadului; mama căpeteniei dracilor; b) om foarte rău, păcătos; babă rea, vrăjitoare. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc scheletul războiului de țesut manual. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul din față, pe care alunecă sania. ♦ Lemnul din spatele cormanei, pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. ♦ Partea de dedesubt a corabiei. ♦ Parte care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acesta se reazămă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. ♦ Spec. Partea de jos, lățită, a unei șine, prin care aceasta se reazămă pe traverse. ♦ Spec. Parte a rindelei care alunecă pe lemnul supus prelucrării, ♦ Spec. Extremitate a unui pat de pușcă pe care se sprijină arma când stă vertical. ♦ Spec. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog. ♦ Spec. Bază a unei excavații miniere sau a unei găuri de sondă. ♦ Spec. Parte mai lățită (inferioară) a unei litere tipografice. — Cf. magh. talp.