talpă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tálpă (-ắlpi), s. f. –
1. Partea inferioară a labei piciorului. –
2. Partea de dedesubt a încălțămintei. –
3. Branț. –
4. Partea de dedesubt a ciorapului. –
5. Bîrnă, placă de bază, fundament. –
6. Fiecare din cele două suporturi pe care alunecă sania. –
7. Baza războiului de țesut. –
8. Culată, suport la patul puștii. –
9. Plaz, călcîi de plug. –
10. Laviță joasă la casele țărănești. –
11. Parte inferioară, bază. –
12. Clasă inferioară (mai ales în expresia
talpa țării „clasă țărănească”). –
13. Ceea ce este caracteristic, fundamental. Origine incertă. Se pune de obicei în legătură cu
mag. talp, sb.,
bg. talpa (Cihac, II, 530; Tiktin; Candrea; REW 8545a; Gáldi,
Dict., 97); dar
cf. friul. talpe, comel. talpa, care pare să postuleze un
lat. *
talpa. Der. tălpar, s. m. (
Bucov., pantofi);
tălpănoagă (
var. tă(l)păl(o)agă),
s. f. (pantof vechi și deformat; papuc; galoș;
înv., butuc de ocnaș; instrument de tortură; labă, picior), cu
suf. expresiv -
o(a)gă (după Candrea, din
mag. talpalló);
talpaș (
var. talpoș),
s. m. (infanterist, soldat al unui corp de infanterie organizat în
Munt. în 1688), din
mag. talpás; tălpălaș, s. n. (crestătură în partea inferioară a unui trunchi), din
mag. talpalás (Candrea);
tălpui (
var. tălpălui),
vb. (a pune tălpi, a pingelui),
var. din
mag. talpalni (Pașca,
Dacor., X, 151);
tălpălar, s. m. (
Mold., pielar de tălpi);
tălpiță (
var. talpică, tălpigă, tălpăriță),
s. f. (pedală la războiul de țesut; laviță joasă; schi);
tălpeț, s. n. (
Olt., pedală);
tălpoaie, s. f. (suport, bază; branț, talpă inferioară);
tălpoi, s. n. (suport, talpă, placă de bază);
tălpăși, vb. refl. (a o șterge, a-și lua tălpășița);
tălpășița, s. f. (fugă, cărăbăneală);
tălbăcie (
var. tărbăcie),
s. f. (
Trans., lemne cu care se leagă fînul în căruță).