talant (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TALÁNT, talanți, s. m. 1. Unitate de măsură pentru greutăți, de mărime variabilă, folosită în Grecia antică.
2. Monedă de aur sau de argint, cu valoare variabilă, folosită în Grecia antică. – Din
sl. talanŭtŭ.talant (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)talánt (-ți), s. m. – Monedă veche. Mgr. τάλαντος,
cf. sl. talanŭtŭ (Cihac, II, 705; Murnu 54; Vasmer,
Gr., 139).
Sec. XVI. Este dubletul lui
talent, s. n., din
fr. talent, der. talentat, adj. (cu talent).
talant (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)tálant, -uri, s.n. – Acareturi, anexe pe lângă o gospodărie. Atestat doar în Maram. – Et. nec.
talant (Dicționaru limbii românești, 1939)talánt m. (ngr.
tálanton, pron.
-ndon, d. vgr.
tálanton; vsl.
talanŭtŭ. V.
pungă).
Vechĭ. O sumă de banĭ considerată ca monetă [!] (5600 de francĭ cel de argint, 56000 cel de aur):
parábola cu talanțiĭ (V.
pungă). S. n., pl.
urĭ. Sec. 19. Talent, pricepere. Regulă de vĭață. – Și
-nd, pl.
zĭ (după ngr.).
talant (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)talánt (unitate de măsură, monedă)
s. m.,
pl. talánțitalant (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)talant m. talent (monedă):
a îngropa talantul său. [Gr. mod.].
talant (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TALÁNT, talanți, s. m. 1. Unitate de măsură pentru greutăți, de mărime variabilă, folosită în Grecia antică.
2. Monedă de aur sau de argint, cu valoare variabilă, folosită în Grecia antică. — Din
sl. talanŭtŭ.