tămâia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TĂMÂIÁ, tămâiez, vb. I.
1. Tranz. și
intranz. (
Bis.) A răspândi fum de tămâie, a afuma cu tămâie.
2. Tranz. Fig. A copleși cu laude excesive, a linguși.
3. Refl. (Rar) A se îmbăta, a se chercheli. – Din
tămâie.tămâia (Dicționar de argou al limbii române, 2007)tămâia, tămâiez I. v. t. a copleși cu laude excesive, a linguși
II. v. r. a se îmbăta, a se chercheli
tămâia (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tămâiá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
tămâiáză; conj. prez. 3
să tămâiéze; ger. tămâínd; part. tămâiáttămâià (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tămâià v.
1. a afuma cu tămâie;
2. fig. a linguși, a onora peste măsură;
3. fam. a se îmbăta.
tămâia (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TĂMÂIÁ, tămâiez, vb. I.
1. Tranz. și
intranz. (
Bis.) A răspândi fum de tămâie, a afuma cu tămâie.
2. Tranz. Fig. A copleși cu laude excesive, a linguși.
3. Refl. (
Fam.) A se îmbăta, a se chercheli. — Din
tămâie.