surugiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SURUGÍU, surugii, s. m. 1. Vizitiu care conducea (călare pe unul dintre cai) diligențele, poștalioanele sau trăsurile boierești.
2. (
Pop.;
art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. – Din
tc. sürücü.surugiu (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)surugíu2, -íe, adj. (reg.) cenușiu.
surugiu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)surugíu (-íi), s. m. –
1. Vizitiu de poștalion. –
2. Birjar. –
Mr. surugiu. Tc. sürücü (Roesler 603; Șeineanu, II, 331; Lokotsch 1956),
cf. ngr. σουρουτζής,
sb. surudžija. –
Der. surugu(i)esc, adj. (de surugiu);
surug(i)ește, adv. (ca surugii).
surugiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)surugíu (
înv.)
s. m.,
art. surugíul; pl. surugíi, art. surugíii (-gi-ii)surugiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)surugiu m. poștalion:
intră în curte opt cai cu doi surugii GHICA. [Turc. SÜRÜDJI].
surugiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SURUGÍU, surugii, s. m. (
înv.)
1. Vizitiu care conducea (călare pe unul dintre cai) diligențele, poștalioanele sau trăsurile boierești.
2. (
Pop.;
art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. — Din
tc. sürücü.surugiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)surugíŭ m. (turc.
sürügü, poștaș [cu căruța] d.
sürmek, a mina. V.
surecciŭ). Vizitiŭ poștal saŭ la o trăsură boĭerească de călătorie (V.
poștalion).
Fig. Om care tot înjură, om trivial:
mă surugiule ! V.
ghĭocear.