surd (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parțial) de auz. ♦
Fig. Care nu vrea să audă, să înțeleagă; neînduplecat, nesimțitor, fără suflet. ◊
Loc. adv. (Substantivat)
De(-a) surda = în zadar, degeaba. ◊
Expr. A rămâne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a rămâne rece, neînțelegător.
2. (
Fon.; despre consoane; și substantivat,
f.) Care se emite fără participarea coardelor vocale.
3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanță; slab, înăbușit, înfundat, confuz. ◊ (În sintagma)
Cameră surdă = încăpere cu absorbție acustică foarte ridicată, folosită pentru măsurători acustice speciale. ♦
Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tăinuit. ♦
Fig. (Despre senzații, dureri etc.) Înăbușit; nedefinit, vag. – Din
lat. surdus.surd (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)surd (-dă), adj. –
1. Care nu aude. –
2. Slab, care nu se aude. –
Mr.,
megl.,
istr. surd. Lat. surdus (Pușcariu 1700; REW 8474);
cf. it.,
sp. sordo, prov.,
cat. sort, fr. sourd, port. surdo, alb. surdh; (Philippide, II, 656). –
Der. de(-a) surda, adv. (degeaba, inutil), cu o evoluție asemănătoare
lat. absurdus, cf. fr. dialogue de sourds (contaminarea cu
degeaba, Gamillscheg,
Olt., 111, nu pare să prezinte interes),
mr. na surda; surdă, s. f. (becață, Gallinazo gallinula), după
fr. sourde; surdomut, s. m., după
fr. sourd-muet; surditate, s. f., după
fr. surdité; surzi (
var. asurzi),
vb. (a face să-și piardă auzul; a rămîne surd; a amortiza, a atenua zgomotul), din
lat. surdescĕre, vulgar *
surdῑre; surzie (
var. surdenie),
s. f. (surditate);
surzilă, s. m. (poreclă pentru un surd);
surdină, s. f., din
fr. sourdine.surd (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)surd adj. m.,
pl. surzi; f. súrdă, pl. súrdesurd (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)surd a.
1. care nu poate auzi sau aude rău;
2. fig. care nu vrea s’asculte, neînduplecat:
a rămas surd la rugămințile mele; 3. puțin sonor:
sgomot surd. [Lat. SURDUS]. ║ m. cel lipsit de auz.
surd (Dicționaru limbii românești, 1939)surd, -ă adj. (lat
sŭrdus, it. sp.
sordo, pv. cat.
sort, fr.
sourd. V.
absurd). Care n’aude saŭ aude răŭ:
popa nu toacă de doŭă orĭ pentr’o babă surdă. Fig. Care nu vrea s’audă, neînduplecat:
a rămînea surd la rugămințile cuĭva. Rar. Surda saŭ
de surda. adv. În zadar. – Fals
zgomot surd (după fr.) îld. „zgomot înfundat” orĭ „înăbușit”.
surd (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parțial) de auz. ♦
Fig. Care nu vrea să audă, să înțeleagă; neînduplecat, nesimțitor, fără suflet. ◊
Loc. adv. (Substantivat)
De(-a) surda = în zadar, degeaba. ◊
Expr. A rămâne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a rămâne rece, neînțelegător.
2. (
Fon.; despre consoane; și substantivat,
f.) Care se emite fără participarea coardelor vocale.
3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanță; slab, înăbușit, înfundat, confuz. ◊ (În sintagma)
Cameră surdă = încăpere cu absorbție acustică foarte ridicată, folosită pentru măsurători acustice speciale. ♦
Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tăinuit. ♦
Fig. (Despre senzații, dureri etc.) înăbușit; nedefinit, vag. —
Lat. surdus.