surcea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SURCEÁ, -ÍCĂ, surcele, s. f. Așchie care sare când se cioplește sau când se taie un lemn, surcel;
p. ext. vreasc, gătej, bețișor. – Refăcut din
surcele (
pl. lui
surcel).surcea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)surceá (-éle), s. f. – Așchie, vreasc, gătej. –
Var. surcel. Mr. surțel, surțeao, megl. surțǫl. Lat. surcellus, var. vulgară a lui
surcŭlus „creangă” (Cihac, I, 271; Koerting 9280; Densusianu,
Rom., XXXIII, 287; Pușcariu 1699; Iordan,
Dift., 134; REW 8472), păstrat și în
it. din N
sursel, sciorscel (Battisti, V, 3556). Rezultatul normal este
surcel, de la al cărui
pl. s-a format
sing. actual. –
Der. surceli, vb. (a tăia lemne, a strînge surcele).
surcea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)surceá/surcícă s. f.,
g.-d. art. surcélei; pl. surcéle, art. surcélelesurcea (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)surcea f. așchie. [Lat. *SURCELLA = SURCULUS].
surcea (Dicționaru limbii românești, 1939)surcéa și -
ícă f., pl.
ele (din
surcele, pl. luĭ
surcel).
Munt. est. Mold. Așchie, bucățică de lemn rămasă de la despicat orĭ de la rinduit (
talașĭ).
Fig. Banĭ orĭ mîncare inexistentă:
Cu ce să plătim, să ne săturăm ? Cu surcele ? Prov.
Surcica nu sare departe de trunchĭ, copiiĭ seamănă cu părințiĭ. – În nord și
cĭurcică. V.
găteje, vreascurĭ.surcea (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SURCEÁ, -ÍCĂ, surcele, s. f. Așchie care sare când se cioplește sau când se taie un lemn, surcel;
p. ext. vreasc, gătej, bețișor. — Refăcut din
surcele (
pl. lui
surcel).