subiectiv (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUBIECTÍV, -Ă, subiectivi, -e, adj. 1. (
Fil.) Care consideră că baza a tot ce există este conștiința individuală; care neagă faptul că îndărătul senzațiilor se află obiectele reale, independente de om.
Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal, care se petrece în conștiința cuiva; care, într-o judecată, acțiune etc., ține seamă numai de sentimentele, de pornirile și de ideile sale; părtinitor. – Din
fr. subiectif.subiectiv (Dicționar de neologisme, 1986)SUBIECTÍV, -Ă adj. 1. Care consideră conștiința individuală drept bază a tot ce există; care neagă faptul că la baza senzațiilor se află obiecte reale, independente de om.
2. Care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate.
3. (
Gram.)
Propoziție subiectivă (și
s.f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcțiunea de subiect al propoziției regente. [Pron.
-bi-ec-. / cf. lat.
subiectivus, fr.
subjectif].
subiectiv (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUBIECTÍV, -Ă adj. 1. (fil.) care are loc în conștiință, care aparține subiectului (II, 1). 2. subiectivist (1). 3. care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate. 4. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de subiect al regentei. (< lat.
subiectivus, fr.
subjectif)
subiectiv (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!subiectív (-biec-) adj. m.,
pl. subiectívi; f. subiectívă, pl. subiectívesubiectiv (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)subiectiv a.
1. Filoz. ce are raport la subiect, la eul cugetător:
subiectiv e tot ce se petrece în mințea noastră, în sufletul nostru; 2. se zice de scriitorii și de arțiștii care se preocupă mai mult de impresiunile ce le face țin obiect decât de obiectul însuș. ║ n. tot ce este în interiorul subiectului, tot ce e subiectul însuș:
subiectivul e fundamentul psicologiei.subĭectiv (Dicționaru limbii românești, 1939)*subĭectív, -ă adj. (mlat.
sub-jectivus. V.
ob-ĭectiv).
Fil. Care se raportă la subĭect (la cel ce cugetă), în opoz. cu
obĭectiv (care raporta la ceĭa despre care se cugetă). Care oglindește impresiunea pe care ți-aŭ produs-o lucrurile, nu starea reală și exactă a lucrurilor:
critica nu trebuĭe să fie subĭectivă. Adv. În mod subĭectiv:
a judeca subiectĭv.subiectiv (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUBIECTÍV, -Ă, subiectivi, -e, adj. 1. (Fil.) Care are loc în conștiință (individuală sau colectivă).
2. Care ține de subiectivism (
1).
3. Care ține doar de părerea personală, necorepunzătoare realității, a cuiva; lipsit de obiectivitate; părtinitor. — Din
fr. subiectif.