studiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STÚDIU, studii, s. n. 1. Acțiunea de a studia (
1); muncă intelectuală susținută depusă în vederea însușirii de cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu. ♦
Spec. Însușire de cunoștințe științifice; învățătură. ◊
Expr. A-și face studiile = a parcurge succesiv diverse grade de învățământ; a urma cursurile unei școli, instituții de învățământ. ♦ (Teatru; în
expr.)
A pune o piesă în studiu = a începe repetițiile la o piesă.
2. Materie de învățământ.
3. Lucrare, operă științifică.
4. (În artele plastice) Schiță parțială sau preliminară cu ajutorul căreia pictorul, sculptorul etc. compune și execută o operă definitivă. ♦ Compoziție muzicală cu caracter de virtuozitate, destinată mai ales unui scop pedagogic (de exercițiu). – Din
lat. studium, it. studio.studiu (Dicționar de neologisme, 1986)STÚDIU s.n. 1. Faptul de a studia; muncă intelectuală care are ca scop însușirea de cunoștințe speciale, aprofundate. ♦ Cercetare, examinare amănunțită și aprofundată a unei probleme, a unui fenomen etc.
2. Lucrare, operă științifică.
3. Schița unui desen, a unei sculpturi proiectate. ♦ Bucată muzicală compusă mai ales pentru exerciții.
4. Materie de învățământ. [Pron.
-diu, pl.
-ii. / < it.
studio, lat.
studium, cf. fr.
étude].
studiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)STÚDIU s. n. 1. acțiunea de a studia; muncă intelectuală care are ca scop însușirea de cunoștințe speciale, aprofundate. ◊ cercetare, examinare amănunțită și aprofundată a unei probleme, a unui fenomen etc.; studiere. ◊ însușire de cunoștințe științifice, învățătură. 2. materie de învățământ. 3. lucrare, operă științifică. 4. schiță a unui desen, a unei sculpturi proiectate. 5. compoziție muzicală cu caracter de virtuozitate, scrisă mai ales pentru exerciții. (< lat.
studium, it.
studio)
studiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)stúdiu [
diu pron. diu]
s. n.,
art. stúdiul; pl. stúdii, art. stúdiile (-di-i-)studiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)studiu n.
1. lucrarea minții, care caută să învețe sau să aprofundeze un obiect;
2. orice lucrare preparatoare:
a pune un proiect de lege la studiu; 3. model de desen:
studiu după antică; 4. compozițiune de muzică pentru studiu;
5. diferite grade de învățământ:
și-a terminat studiile.studiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STÚDIU, studii, s. n. 1. Acțiunea de
a studia (
1); muncă intelectuală susținută depusă în vederea însușirii de cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu; cercetare a unei probleme, a unui fenomen etc. ♦
Spec. însușire de cunoștințe științifice; învățătură. ◊ Exp.
A-și face studiile = a parcurge succesiv diverse grade de învățământ. ♦ (Teatru; în exp.)
A pune o piesă în studiu = a începe repetițiile la o piesă.
2. Materie de învățământ.
3. Lucrare, operă științifică.
4. (în artele plastice) Schiță parțială sau preliminară cu ajutorul căreia pictorul, sculptorul etc. compune și execută o operă definitivă. ♦ Compoziție muzicală cu caracter de virtuozitate, destinată mai ales îmbunătățirii tehnicii instrumentale. —
Din lat. studium, it. studio.studiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*stúdiŭ n. (lat.
studium, fr.
étude). Învățătură, instrucțiune, ocupatiune cu știința:
a te deda studiuluĭ. Fig. Cercetare, examinare, observatiune, analiză:
a lua, a pune un proĭect de lege în studiŭ. Bucată de pictură sau de muzică p. studiu:
studiĭ de Rafael. Pl.
A pleca la studiĭ, a pleca la învățătură (la o școală mai înaltă, în alt oraș orĭ în altă țară. A face studiĭ, a studia:
a face studiĭ de mecanică, a face studiĭ relativ la o chestiune. A avea studiĭ, a fi învățat multă carte:
tînăr cu studiĭ.