stereo (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STÉREO subst.,
adj. invar. 1. Subst. Stereofonie.
2. Adj. invar. Referitor la stereofonie; cu proprietăți stereofonice. [
Pr.:
-re-o] – Din
fr. stéréo.stereo (Dicționar de neologisme, 1986)STEREO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „solid”, „rigid”; „spațial”, „tridimensional”, „referitor la mai multe poziții în spațiu”. [Pron.
-re-o-. / < fr.
stéréo-, germ., it.
stereo-, cf. gr.
stereos – solid].
stereo (Marele dicționar de neologisme, 2000)STEREO1- elem. „solid”, „în relief, tridimensional”. (< fr.
stéréo-, cf.
gr. stereos)
stereo (Marele dicționar de neologisme, 2000)STEREO2 I.
adj. inv. stereofonic. II. s. n. inv. (poligr.) stereotip (III). (< fr.
stéréo)
stereo (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)stéreo (-re-o) adj. invar.stereo (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STÉREO adj. invar. Referitor la stereofonie; cu proprietăți stereofonice. ◊ (Substantivat) Stereofonie. [
Pr.: -
re-o] — Din
fr. stéréo.