steblă - explicat in DEX

steblă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STÉBLĂ, steble, s. f. (Pop.) Tulpină; lujer; ramură. ♦ Mănunchi. – Din sl. stĩblĩ.

steblă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
stéblă (-le), s. f. – 1. Lujer. – 2. Ramură. – 3. Mănunchi. Sl. stĭblije, stĭblo (Cihac, II, 365; Conev 50; Pușcariu, Dacor., VIII, 113).

steblă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
stéblă (pop.) (ste-blă) s. f., g.-d. art. stéblei; pl. stéble

steblă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
steblă f. mănunchiu: steble de busuioc ISP. [Slav. STĬBLO, cotor].

steblă (Dicționaru limbii românești, 1939)
stéblă f., pl. e (bg. steblo, vsl. stĭblo, cotor. Cp. cu stobor și ștevie). Vechĭ (Ps. S. Cor.). Paĭ. Azĭ. Vest. Est. Mănuchĭ, smoc, chită, buchet: o steblă de busuĭoc (Cod. M. N. 1,87, și ChN. I, 121). – Și șteblă. În Btș. steablă, pl. steble și stiblă.

steblă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STÉBLĂ, steble, s. f. (Pop.) Tulpină; lujer; ramură. ♦ Mănunchi. — Din sl. stĭblĭ.