steblă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STÉBLĂ, steble, s. f. (
Pop.) Tulpină; lujer; ramură. ♦ Mănunchi. – Din
sl. stĩblĩ.steblă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)stéblă (-le), s. f. –
1. Lujer. –
2. Ramură. –
3. Mănunchi.
Sl. stĭblije, stĭblo (Cihac, II, 365; Conev 50; Pușcariu,
Dacor., VIII, 113).
steblă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)stéblă (
pop.)
(ste-blă) s. f.,
g.-d. art. stéblei; pl. stéblesteblă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)steblă f. mănunchiu:
steble de busuioc ISP. [Slav. STĬBLO, cotor].
steblă (Dicționaru limbii românești, 1939)stéblă f., pl.
e (bg.
steblo, vsl.
stĭblo, cotor. Cp. cu
stobor și
ștevie).
Vechĭ (Ps. S. Cor.). Paĭ.
Azĭ. Vest. Est. Mănuchĭ, smoc, chită, buchet:
o steblă de busuĭoc (Cod. M. N. 1,87, și ChN. I, 121). – Și
șteblă. În Btș.
steablă, pl.
steble și
stiblă.steblă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STÉBLĂ, steble, s. f. (
Pop.) Tulpină; lujer; ramură. ♦ Mănunchi. — Din
sl. stĭblĭ.