spârcui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPÂRCUÍ, spârcuiesc, vb. IV.
Tranz. (
Înv. și
reg.) A rupe în bucăți; a sfâșia, a sfârtica, a ciopârți. ♦ A distruge, a nimici; a pune pe fugă, a risipi, a împrăștia. ♦
Refl. A evacua fecalele în mici cantități (și des). [
Prez. ind. și:
spấrcui] –
Spârc +
suf. -ui.spârcui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)spârcuí (a ~) (
înv.,
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. spârcuiésc, imperf. 3
sg. spârcuiá; conj. prez. 3
să spârcuiáscăspârcui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPÂRCUÍ, spârcuiesc, vb. IV.
Tranz. (
înv. și
reg.) A rupe în bucăți; a sfâșia, a sfârtica, a ciopârți. ♦ A distruge, a nimici; a pune pe fugă, a risipi, a împrăștia. ♦
Refl. A evacua fecalele în mici cantități (și des). [
Prez. ind. și:
spârcui] —
Spârc +
suf. -
ui.spârcuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)spârcuì v.
1. a risipi, a împrăștia (sens ieșit din uz);
2. a sfâșia, vorbind de fiare. [Cf. ceh. SPRHATI, a o lua la fugă; pentru raportul logic între cele două sensuri, v.
sparge].