spornic - explicat in DEX

spornic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SPÓRNIC, -Ă, spornici, -ce, adj. 1. Îmbelșugat, abundent, bogat, mult; productiv. ♦ (Despre alimente) Care ține mult, care nu se consumă repede; economic. ♦ Fig. (Pop.) Vorbăreț. Spornic la vorbă. 2. Care are spor² la treabă; harnic, vrednic. ♦ Care prilejuiește o acțiune cu spor², care se face cu spor²; la care se lucrează cu spor². – Din sl. sporĩnŭ.

spornic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
spórnic adj. m., pl. spórnici; f. spórnică, pl. spórnice

spornic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
spornic a. cu spor, fecund, productiv.

spornic (Dicționaru limbii românești, 1939)
spórnic, -ă adj. Cu spor, productiv: muncă spornică. Cu care se pot sătura mulțĭ: borșu e spornic. S. m. însurățel.

spornic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SPÓRNIC, -Ă, spornici, -ce, adj. 1. Îmbelșugat, abundent, bogat, mult; productiv. ♦ (Despre alimente) Care ține mult, care nu se consumă repede; economic. ♦ Fig. (Pop.) Vorbăreț. Spornic la vorbă. 2. Care are spor² la treabă; harnic, vrednic. ♦ Care prilejuiește o acțiune cu spor², care se face cu spor²; la care se lucrează cu spor². — Din sl. sporĭnŭ.