spate (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPÁTE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊
Loc. adv. În (sau
pe)
spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare.
Pe spate =
a) culcat cu fața în sus;
b) spre ceafă.
Din (sau
la, pe la, de la, în)
spate = în (sau din) urmă. ◊
Expr. A întoarce cuiva spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent.
A-l strânge pe cineva în spate =
a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva;
b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil.
A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar.
A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție.
A da (un pahar cu băutură)
pe spate = a bea repede și dintr-o dată, pe nerăsuflate.
A arunca ceva pe (sau
în)
spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (
Fam.)
Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (
1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu.
2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formații etc., opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (
1). ♦ Ceea ce se află în spatele (
2) unei așezări, unui obiect etc.
3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [
Pl. și:
spete] –
Lat. spathae (
pl. lui
spatha).
spate (Dicționar de argou al limbii române, 2007)spate s. n. sg. protecție din partea unei persoane influente.
spate (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!spáte s. n.spate (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)spate f. pl.
1. partea dindărăt a corpului dela grumaz până la rinichi:
a întoarce cuiva spatele (din lipsă de atențiune sau din dispreț);
2. parte dindărăt:
a apuca pe dușman pe la spate; 3. dosul unui lucru:
spatele unui scaun, spatele muntelui. [Plur. din
spată, azi luat ca singular (de unde dubletul
spete)]. V.
spete.spate (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPÁTE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊
Loc. adj. În (sau
pe)
spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare.
Pe spate =
a) culcat cu fața în sus;
b) spre ceafă.
Din (sau la,
pe la, de la, în)
spate = în (sau din) urmă. ◊
Expr. A întoarce (cuiva)
spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent.
A-l strânge pe cineva în spate =
a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva;
b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil.
A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar.
A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție.
A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-odată, pe nerăsuflate.
A arunca ceva pe (sau
în)
spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (
Fam.)
Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (
1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu.
2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formațiuni etc. opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (
I). ♦ Ceea ce se află în spatele (
2) unei așezări, unui obiect etc.
3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [
Pl. și:
spete] —
Lat. spathae (
pl. lui
spatha).