spânzura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPÂNZURÁ, spấnzur, vb. I.
1. Tranz. A omorî, a executa pe cineva (în urma unei condamnări) prin strangulare, cu ajutorul spânzurătorii (
2). ◊
Expr. (
Absol.)
A tăia și a spânzura, se spune despre o persoană care abuzează în mod nelimitat de puterea, de autoritatea sa. ♦
Refl. A se sinucide, strangulându-se cu ștreangul.
2. Tranz. A agăța un obiect de unul dintre capete, lăsând restul să atârne liber în jos. ◊
Expr. (
Fam.)
A spânzura (cuiva)
lingurile la brâu (sau
de gât) = a nu da mâncare celui care vine târziu la masă. ♦
Refl. A se agăța, a se prinde (și a se ține strâns) de cineva sau de ceva; a se atârna. ♦
Intranz. A atârna, a cădea liber în jos (fiind prins sau agățat de ceva în partea superioară).
3. Intranz. (
Înv. și
pop.; în
expr.)
A spânzura de... (sau
de la... ) = a depinde de..., a fi condiționat de...
4. Tranz. Fig. (
Fam.) A cheltui o sumă de bani (fără rost, pe lucruri care nu sunt strict necesare). – Probabil
lat. *expendiolare.