sonantă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SONÁNTĂ, sonante, s. f. Consoană a cărei emisiune nu comportă nici un zgomot și care are unele caracteristici articulatorii și funcționale apropiate de vocale. ◊ (Adjectival)
Consoană sonantă. – Din
fr. sonnante.sonantă (Dicționar de neologisme, 1986)SONÁNTĂ s.f. Consoană a cărei emisiune este asemănătoare cu a vocalelor și care, în anumite limbi, poate fi centru de silabă. ♦
adj. Consoană sonantă. [< fr.
sonnante].
sonantă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sonántă s. f.,
g.-d. art. sonántei; pl. sonántesonantă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SONÁNTĂ, sonante, s. f. Consoană a cărei emisie nu comportă niciun zgomot și care are unele caracteristici articulatorii și funcționale apropiate de vocale. ◊ (Adjectival)
Consoană sonantă. — Din
fr. sonnante.