sofa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SOFÁ, sofale, s. f. Divan îngust, de obicei cu un căpătâi mai ridicat. – Din
tc. sofa.sofa (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sofá (-ále), s. f. – Divan. –
Mr. sufae. Tc. (
arab.)
sofa (Șeineanu, II, 324; Ronzevalle 112),
cf. ngr. ροφᾶς,
alb. sofa, bg.,
sb.,
it.,
fr. sofa.sofa (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sofá s. f.,
art. sofáua, g.-d. art. sofálei; pl. sofále, art. sofálelesofa (Dicționaru limbii românești, 1939)sofá f. (turc.
sofa, d. ar.
soffet, canapea fixă; ngr.
sofas, alb. bg. sîrb.
sofa; it fr.
sofa). Canapea lată. V.
divan.sofà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sofà f. divan de odihnă:
de pe sofa se scula, pe ochi bine se spăla POP. [Turc. SOFÁ].
sofa (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SOFÁ, sofale, s. f. Divan îngust, de obicei cu un căpătâi mai ridicat. — Din
tc. sofa.