sofra (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SOFRÁ, sofrale, s. f. (
Înv.) Masă mică, circulară și foarte joasă, la care se mânca stând pe divan. – Din
tc. sofra.sofra (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)sofrá, sofrále, s.f.
1. (înv.) masă mică circulară, și foarte joasă, la care se mânca stând pe divan, pe un scăunel sau pe o rogojină.
2. ghizd (la fântână).
sofra (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sofrá (-ále), s. f. – Măsuță joasă pentru mîncare. –
Mr. sufră. Tc. sofra, din
arab. süfret „provizii de drum” (Șeineanu, II, 324; Lokotsch 1937),
cf. ngr. σοφρᾶς,
alb.,
bg.,
sb. sofrá. –
Der. sofragiu (
var. sufragiu),
s. m. (om de serviciu, ospătar), din
tc. sofraci, cf. ngr. σοφραντζής,
bg.,
sb. sofradžija; sufragerie (
var. sofragerie),
s. f. (cameră unde se servește masa).
Cf. sufertaș.sofra (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sofrá (
înv.)
(so-fra) s. f.,
art. sofráua, g.-d. art. sofrálei; pl. sofrále, art. sofrálelesofra (Dicționaru limbii românești, 1939)sofrá f. (turc.
sofra, pop.
sufra, masă de mîncare, sac cu proviziuni, față de masă, d. ar.
sufret, merinde; ngr.
sofrás, alb.
sofră, masă rătundă, sîrb.
sovra, sofra, bg.
sofra).
Vechĭ. Masă joasă rătundă cu treĭ picĭoare care se punea pe divan. V.
sinie.sofra (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SOFRÁ, sofrale, s. f. (
înv.) Masă mică, circulară și foarte joasă, la care se mânca stând pe divan. — Din
tc. sofra.sofrà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sofrà f. mescioară rotundă, cu picoarele scurte, pe care se mânca șezând împrejur pe divan (după moda turcească):
cine păzește sofraua, mănâncă ciorbaua PANN. [Turc. SOFRÀ, sac de proviziuni care servă totdeodată de pânză sau de masă pe care se pun bucatele].