smoc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SMOC, smocuri, s. n. 1. Mănunchi de păr sau de pene pe care îl au unele animale pe urechi, pe cap, la coadă etc.
2. Cantitate de fire (de păr, de lână, de iarbă etc.) care se poate prinde sau smulge deodată cu mâna sau (de către animale) cu gura. –
Cf. scr. smotak.smoc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)smoc (-curi), s. n. –
1. Mănunchi, cantitate care se poate smulge o dată cu mîna. –
2. Buchet, mănunchi de flori. –
3. Șuviță. –
Var. zmoc. Sb. smotka „șuviță” (Candrea), neîndoielnic contaminat cu
smîc. Legătura cu
motoc (Cihac, II, 189), sau cu
rus. žemok „bulgăraș de ceară” (Scriban) este neconvingătoare.
smoc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)smoc s. n.,
pl. smócurismoc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)smoc n.
1. mănunchiu:
un smoc de nuiele: fig.
un smoc de raze; 2. buchet:
smoc de mac și de busuioc AL.;
3. viță de păr:
smocuri de păr smuls din cap CR.;
4. teanc:
un smoc de terfeloage NEGR. [Origină necunoscută]. ║ m.
Bot. corabațică.
smoc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SMOC, smocuri, s. n. 1. Mănunchi de păr sau de pene pe care îl au unele animale pe urechi, pe cap, la coadă etc.
2. Cantitate de fire (de păr, de lână, de iarbă etc.) care se poate prinde sau smulge deodată cu mâna sau (de către animale) cu gura. —
Cf. sb. smotak.