sluger (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SLÚGER, slugeri, s. m. Dregător în Țara Românească și în Moldova însărcinat cu aprovizionarea curții domnești și a armatei (rangul și atribuțiile variind de la o epocă la alta și de la un principat la altul); rang, titlu purtat de acest dregător. [
Var.:
súlger s. m.] –
Cf. scr. služar.sluger (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)slugér (-ri), s. m. –
1. Dregător, slujitor la curte, intendent principal al curții și al armatei, boier de rangul al treilea, titlu rămas onorific după 1738. –
2. Titlu de noblețe asimilat de Regulamentul Organic gradului de locotenent și sublocotenent. –
Var. sulger, sulgear. Origine îndoielnică. Pare să provină de la
slugă, cu
suf. de agent -
ar, fiind vorba într-un anumit fel de șeful servitorilor de la curte,
cf. sb. služar „slugă”;
var. ca la
clucer, culcer. Der. de la
sulgiu (Tiktin; Scriban) nu pare verosimilă și nu se justifică semantic. –
Der. slugerie (
var. sulgerie),
s. f. (demnitate de sluger);
slugereasă (
var. sulgereasă),
s. f. (nevastă de sluger). Din
rom. provin
sl. služarĭ și
ngr. σλουτσιάρις (Meyer,
Neugr. St., II, 78).
sluger (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)slúger s. m.,
pl. slúgerisluger (Dicționaru limbii românești, 1939)slugér și -
ríe, V.
sulger, -rie.sluger (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sluger (sulger) m. od.
1. (Marele) boier însărcinat cu aprovizionarea Curții și a armatei cu carne și lumânări;
2. mai târziu, rang de boierinaș:
îl rugă pe Caragea de-l onoră cu rangul de sluger FIL. [Slav. SLUJARĬ].
sluger (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SLÚGER, slugeri, s. m. Dregător în Țările Române însărcinat cu aprovizionarea Curții domnești și a armatei (rangul și atribuțiile variind de la o epocă la alta și de la un principat la altul); rang, titlu purtat de acest dregător. [
Var.:
súlger s. m.] —
Cf. sb. služar.