sin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SIN1 s. m. invar. (
Înv. și
reg.; particulă care precedă prenumele tatălui și intră în componența numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – Din
sl. synŭ.sin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SIN2 s. m. și
n. v. sân.sin (Dicționar de neologisme, 1986)SIN- Element prim de compunere savantă cu semnificația „împreună”, „cu”. [Var.
sim-. / < it.
sin-, fr.
syn-, cf. gr.
syn].
sin (Marele dicționar de neologisme, 2000)SIN1-/SIL-/SIM- pref. „împreună, cu”. (< fr.
syn-, syl-, sym-.
cf. gr. syn)
sin (Marele dicționar de neologisme, 2000)SIN2(O)- elem. „(din) China”, „chinez”. (< fr.
sin/o/-, cf.
lat. Sina, China)
sin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sin s. m. Fiul lui. –
Var. sîn. Sl. synŭ (Cihac, II, 344),
cf. bg.,
sb. sin. Termen de cancelarie,
înv. (
sec. XVII-XIX), fără uz oral.
sin (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)SINᾹN, Mi'mar (1489-1588), arhitect turc. Considerat cel mai mare arhitect al țării sale, a fost în serviciul casei imperiale otomane, realizând numeroase edificii religioase (moscheile Süleymaniye, Rüstem Pașa, Șehzade la Istanbul, Selimiye, la Edirne).
sin (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)SINᾹN PAȘA (?-1596), mare vizir al
Imp. Otoman (1580-1596, cu întreruperi). Conducător al armatei turcești înfrânte de Mihai Viteazul la Călugăreni (13/23 aug. 1595) și la Giurgiu (15-/25 oct. 1595).
sin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sin (fiu) (
slav.) (
înv.,
reg.)
s. m.sin (Dicționaru limbii românești, 1939)1) sin m. (vsl. rus.
syn, fiu, bg. sîrb.
sin; germ.
sohn). Particulă care arată descendenta:
Ion sin Mihai (Astăzĭ se zice maĭ mult despre Jidanĭ, de multe orĭ c’o nuanță de ironie:
Leĭba sin Avrum, Mehălă sin Dudl, Nuhăm sin Ițic). V. zet.