sfârșit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SFÂRȘÍT1, sfârșituri, s. n. 1. Faptul de
a (se) sfârși, partea care sfârșește sau cu care se sfârșește ceva; moment final; fine. ◊
Loc. adj. Fără sfârșit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată. ◊
Loc. adv. În sfârșit = în cele din urmă, în fine.
La sfârșit = la urmă. ◊
Expr. A face (sau
a pune)
sfârșit = a face să înceteze, a termina.
A lua sfârșit = a se termina, a se isprăvi.
2. Moarte. ◊
Expr. A-și da sfârșitul (sau
obștescul sfârșit) = a muri.
3. (
înv.) Scop, țintă. [
Var.: (
reg.)
fârșít s. n.] —
V. sfârși.