secăcĭune - explicat in DEX

secăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SECĂCIÚNE, secăciuni, s. f. (Rar) Faptul de a fi secat, uscat; uscăciune; secetă. – Lat. siccatio, -onis.

secăciune (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
secăciúne s.f. (înv.) 1. (pop.) uscăciune; secetă. 2. proces de deshidratare, de uscare excesivă a corpurilor expuse îndelung la soare, la vânt etc. 3. (în forma: săcăciune) paralizie; invaliditate, infirmitate.

secăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
secăciúne (rar) s. f., g.-d. art. secăciúnii

secăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
secăciune f. uscăciune: oasele albite de secăciune. [Lat. SICCATIONEM].

secăciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SECĂCIÚNE s. f. (Rar) Faptul de a fi secat, uscat; uscăciune; secetă. — Lat. siccatio, -onis.

secăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)
secăcĭúne f. (lat. siccátio, -óns). Rar. Uscacine.