secăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SECĂCIÚNE, secăciuni, s. f. (Rar) Faptul de a fi secat, uscat; uscăciune; secetă. –
Lat. siccatio, -onis.secăciune (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)secăciúne s.f. (înv.)
1. (pop.) uscăciune; secetă.
2. proces de deshidratare, de uscare excesivă a corpurilor expuse îndelung la soare, la vânt etc.
3. (în forma:
săcăciune) paralizie; invaliditate, infirmitate.
secăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)secăciúne (rar)
s. f.,
g.-d. art. secăciúniisecăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)secăciune f. uscăciune:
oasele albite de secăciune. [Lat. SICCATIONEM].
secăciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SECĂCIÚNE s. f. (Rar) Faptul de a fi secat, uscat; uscăciune; secetă. —
Lat. siccatio, -onis.secăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)secăcĭúne f. (lat.
siccátio, -óns).
Rar. Uscacine.