secui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SECÚI, secui, s. m. Persoană care face parte dintr-o populație de limbă turcică asimilată de triburile maghiare pe care le-a însoțit în migrațiunea lor spre Europa și care s-a așezat alături de populația românească în partea de sud-est a Transilvaniei. – Din
magh. székely.secui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)secúi (-i), s. m. – Locuitor din SE
Trans., de limbă maghiară și de origine necunoscută. –
Var. săcui. Mag. székely. –
Der. secuiesc, adj. (de secui);
secuime, s. f. (comunitate de secui).
secui (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)SECÚI (
cf. magh. székely, germ. Szekler)
s. m. Persoană aparținând unei populații rezultate, probabil, din amestecul unor populații turcice, ulterior maghiarizată. Migrând dinspre E,
s. s-au alăturat ungurilor în campania de cucerire a
C. Panonice (895-896); participând și la cuceririle regilor arpadieni în răsărit,
s. s-au așezat, alături de populația românească, în Bihor, apoi pe valea Târnavelor, iar la începutul
sec. 13 în marginea estică a Transilvaniei.
secui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)secúi s. m.,
pl. secúi, art. secúiisecuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)secúĭ, -ĭe s. (ung.
Székeiv, d.
szék, scaun, sediŭ, rezidentă. Teritoriu lor era împărțit odinioară în 5 ținuturĭ, ĭar azĭ în 2 județe). Ungur din răsăritu Ardealuluĭ, pe lîngă Trotuș (Secuiĭ aŭ fost așezațĭ aicĭ de Vladislav cel Sfînt [1080] ca grănicerĭ p. paza Ardealuluĭ)
secui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SECÚI, secui, s. m. Persoană care face parte dintr-o populație maghiarizată, rezultată din amestecul unor populații turcice. — Din
magh. székely.