sec (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SEC, SEÁCĂ, seci, adj. 1. Lipsit de apă; care a secat, s-a uscat.
Albia seacă a unui râu. ♦ (Despre locuri) Lipsit de umezeală;
p. ext. arid, neproductiv. ◊
Tuse seacă = tuse uscată, fără expectorație.
Timbru (sau
sigiliu) sec = urmă de ștampilă în relief, care se imprimă pe anumite acte cu o mașină specială, fără tuș.
2. În care nu se află nimic; gol, deșert. ◊
Nucă seacă = nucă fără miez sau cu miezul nedezvoltat.
Sunet sec = sunet scurt, fără rezonanță.
Ochi sec = orbită goală a ochiului. ◊
Expr. (Substantivat)
A înghiți în sec =
a) a înghiți fără a avea ceva în gură;
b) a se reține de la ceva, a fi nevoit să-și înfrâneze o dorință. ♦ (
Pop.; despre părțile corpului) Atrofiat, paralizat.
Mână seacă. 3. (În
loc. adj.)
De sec = de post, care nu este de dulce.
4. Fig. Lipsit de conținut, de sens, fără folos. ◊
Loc. adv. În sec = în zadar, fără rost.
5. Fig. (Adesea substantivat) Fără minte, prost.
6. Fig. (Despre oameni și manifestările lor; adesea adverbial) Lipsit de sensibilitate, de căldură; aspru, tăios, rece.
7. Fig. (Rar) Tare, puternic, dârz. –
Lat. siccus.