seară (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SEÁRĂ, seri, s. f. Parte de la sfârșitul zilei, când începe să se întunece; interval de timp cuprins între sfârșitul zilei și momentul când cineva își încheie activitatea, se duce la culcare. ◊
Loc. adv. De cu seară = încă din timpul serii precedente; o dată cu venirea serii, la începutul serii.
Către (sau
spre, înspre, pe)
seară = când se lasă seara. ◊
Expr. Bună seara! formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul serii.
A da (cuiva)
bună seara sau
a-și lua (de la cineva)
bună seara (sau
seara bună) = a saluta (pe cineva) în timpul serii. ♦ (Adverbial; în forma
seara) în timpul de la sfârșitul zilei, când începe să se întunece; în fiecare zi când începe să se întunece. –
Lat. sera.seară (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)seáră (-éri), s. f. – Parte a zilei care corespunde cu sfîrșitul după-amiezii. –
Var. Mold. sară. Mr. seară, megl. sĕră, istr. sĕre. Lat. sĕra (Diez, I, 379; Pușcariu 1518; REW 7841),
cf. it. sera, prov. seir, fr. soir. –
Der. aseară, adv. (în timpul serii de ieri), cu -
a adverbial (cu
ad, după Jarnik,
ZRPh., XXVII, 499; cu
illa, după Iordan,
Arhiva, XXX, 57);
deseară (
var. diseară),
adv. (în seara de azi);
deunăseară, adv. (cealaltă seară);
astară, adv. (
înv., în noaptea asta);
de astă seară; iaseară, adv. (la noapte), în
Bucov.;
însera, vb. (a se lăsa întunericul, a fi surprins de întuneric, a înnopta),
cf. v. fr. anserir. –
Der. neol. serată, s. f., din
it. serata.seară (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)seáră s. f.,
g.-d. art. sérii; pl. seriseară (Dicționaru limbii românești, 1939)seáră f., pl.
serĭ (lat.
sêra, seară, d.
sérus, tîrziu; it.
sera, pv.
ser, fr.
soir). Ultima parte a zileĭ saŭ prima a nopțiĭ:
seara orĭ în seara asta (fals
în astă seară, după fr
ce soir). Adv.
seara, serile: a ieșĭ la plimbare seara, serile. Buna seara (orĭ
bună seara orĭ
seară bună), formulă de salutare la venire orĭ la plecare în timpu seriĭ.
De cu seară, din timpu seriĭ:
a pregăti lucrările de cu seară pe a doŭa zi. Pe seară 1) pe înserate, spre seară:
vino pe seară; 2) pe timpu rezervat seriĭ:
să amînăm de la amează pe seară. În de seară (vechĭ). În est, nord și Olt,
sară, pl.
sărĭ. V.
aseară, deseară, astară, ĭa-sară, îen-sară.seară (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)seară (sară) f.
1. ultima parte a zilei;
2. timpul după apusul soarelui până ce se întunecă bine:
bună seară. [Lat. (HORA) SERA].
seară (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SEÁRĂ, seri, s. f. Parte de la sfârșitul zilei, când începe să se întunece; interval de timp cuprins între sfârșitul zilei și momentul când cineva își încheie activitatea, se duce la culcare. ◊
Loc. adv. De cu seară = încă din timpul serii precedente; odată cu venirea serii, la începutul serii.
Către (sau
spre, înspre, pe)
seară = când se lasă seara. ◊
Expr. Bună seara! formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul serii.
A da (cuiva)
bună seara sau
a-și lua (de la cineva)
bună seara (sau
seara bună) = a saluta (pe cineva) în timpul serii. ♦ (Adverbial; în forma seara) În timpul de la sfârșitul zilei, când începe să se întunece; în fiecare zi când începe să se întunece. —
Lat. sera.