seamăn (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SEÁMĂN, semeni, s. m. Cel care e la fel cu cineva; aproapele cuiva; om (considerat în raport cu alt om). ◊
Loc. adj. și adv. Fără (de) seamăn = fără asemănare, extraordinar. ◊
Expr. A nu (mai) avea seamăn (pe lume) = a fi unic, a nu avea pereche, asemănare. [
Var.:
sémen s. m.] – Din
semăna2 (derivat regresiv).
seamăn (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!seámăn (fắră ~) loc. adj.,
loc. adv.seamăn (Dicționaru limbii românești, 1939)1) seámăn m., pl.
sémenĭ (lat.
simĭlis, asemenea. V.
semăn 2). Care seamană cu tine, aproapele tăŭ, om:
ĭubește-l pe seamănu tăŭ ca pe tine însuțĭ, semeniĭ noștrĭ. Fără seamăn, fără egal, fără asemănare, fără păreche, fără potrivă:
un viteaz fără seamăn. A nu avea seamăn, a nu avea egal, a-ĭ întrece pe toțĭ. – Și fem., pl.
semene: semenele noastre. Fals
semen în L. M. Cp. cu
geamăn, geamăt.seamăn (Dicționaru limbii românești, 1939)2) seámăn v. tr. V.
semăn 1.seamăn (Dicționaru limbii românești, 1939)3) seámăn V. intr. V.
semăn 2.seamăn (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)seamăn m.
1. care este asemenea sieș, aproapele:
iubiți pe semenii voștri; 2. se zice de lucruri sau de ființe asemenea:
n’are seamăn pe lume AL. [Lat. SIMILIS].
seamăn (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SEÁMĂN, semeni, s. m. (în forma
semen) Cel care e la fel cu cineva; aproapele cuiva; om (considerat în raport cu alt om). ◊
Loc. adj. și adv. Fără (de) seamăn = fără asemănare, extraordinar. ◊
Expr. A nu (mai) avea seamăn (pe lume) = a fi unic, a nu avea pereche, asemănare. [
Var.:
sémen s. m.] — Din
semăna2 (derivat regresiv).