scund (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCUND, -Ă, scunzi, -de, adj. (Despre ființe) De statură mică; scurt, mărunt. ♦ (Despre lucruri) De înălțime mică, puțin înalt; jos. – Din
sl. skondŭ.scund (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)scund (-dă), adj. Mărunt, de înălțime redusă.
Sl. skądŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 335). –
Der. scundac, adj. (cam scund);
scundatec, adj. (
înv., mărunt);
scunda, vb. (
Trans. de
V., a amputa, a tăia).
scund (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scund adj. m.,
pl. scunzi; f. scúndă, pl. scúndescund (Dicționaru limbii românești, 1939)scund, -ă adj. (vsl.
scondŭ, sărac, nevoĭaș, scurt; rus.
skúdnyĭ, nevoĭaș).
Vest. Scurt, nu înalt:
om scund. Jos, umil:
casă scundă.scund (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)scund a.
1. mic de stat:
om scund; 2. plecat în jos:
casă scundă. [Slav. SKODŬ, sărac, nevoiaș].
scund (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCUND, -Ă, scunzi, -de, adj. (Despre ființe) De statură mică; scurt, mărunt. ♦ (Despre lucruri) De înălțime mică, puțin înalt; jos. — Din
sl. skondŭ.