sămânță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SĂMẤNȚĂ, semințe, s. f. 1. Parte a plantelor superioare (închisă în fruct) care conține embrionul și din care, în condiții prielnice, se poate dezvolta o nouă plantă;
p. gener. orice parte a plantei care se seamănă. ◊
Loc. adj. De sămânță = păstrat și folosit pentru reproducere. ◊
Expr. Nici de sămânță = deloc, nimic. ♦
Fig. Cantitate mică din ceva; bob, strop, fărâmă. ♦ (La
pl.) Grăunțe germinative întrebuințate în alimentație, în medicină, în industrie etc.
Semințe de floarea-soarelui. 2. (
Pop.) Nume dat ouălor unor insecte.
3. (
Pop.) Produs al glandelor de reproducere ale animalelor și oamenilor, din care se dezvoltă fătul. ◊
Loc. adj. Bun de sămânță = prolific. ◊
Loc. adj. și adv. De sămânță = pentru prăsilă.
4. (
Înv.) Progenitură, urmaș, descendent.
5. Specie, gen, fel, soi. ♦ Viță, neam, seminție.
6. Fig. Element din care se dezvoltă ceva; germen. ♦ Cauză, pretext, motiv. ◊
Expr. Sămânță de vorbă = prilej, ocazie, subiect de discuție, de ceartă.
A avea sămânță de vorbă = a avea poftă de vorbă, a fi dispus la flecăreală. –
Lat. pop. sementia.