seamă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)seámă (-sémi), s. f. –
1. Cantitate, număr. –
O seamă, cîțiva. –
Fără seamă, fără număr.
2. Cont. –
A băga de seamă, a ține cont, a observa. –
De bună seamă, în mod sigur. –
Mai cu seamă, mai ales. –
3. Ordin, regulă, linie. –
4. Pază, vigilență, grijă. –
5. Importanță, categorie, rang. –
6. Etate, leat.
Mag. szám (Lambrior 375; Cihac, II, 525; Hasdeu,
Col. lui Traian, 1883, 22-30; Gáldi,
Dict., 960. –
Der. semui (
var. asemui, sămui),
vb. (a compara, a confrunta; a confunda);
sămădău, s. m. (
Trans., casier, contabil), din
mag. számodó (Candrea);
sămădas, s. n. (
Trans., socoteală), din
mag. számadás (Gáldi,
Dict., 157);
sămădușag, s. n. (
Trans., contabilitate), din
mag. számadóság; sămălui (
var. (a)semălui),
vb. (
Trans., a face socoteli, a calcula;
Trans., a compara, a confunda, a-și găsi asemănarea), din
mag. szálmoni; sămăluitor, adj. (socotitor);
sameș, s. m. (
înv., intendent, strîngător de biruri);
sămeșie (
var. sămișie),
s. f. (administrație);
sămeșoaie, s. f. (nevastă de intendent);
însemui vb. (a însemna), probabil prin confuzia dintre
semui și
însemna.