salbă - explicat in DEX

salbă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SÁLBĂ, salbe, s. f. 1. Podoabă de purtat la gât, alcătuită dintr-unul sau mai multe șiraguri de monede, medalii, pietre prețioase sau mărgele. ◊ Expr. Salba dracului = persoană supărătoare, de care nu poți scăpa; om rău, necinstit, ticălos. 2. (Zool.) Fanon. 3. Compuse: salbă-moale = arbust cu frunze opuse, lanceolate sau eliptice, cu florile verzi-gălbui și cu fructele capsule roșii (Evonymus latifolius); salbă-râioasă = arbust înalt de 1-3 m, cu flori mici, brune, care conține gutapercă în scoarța rădăcinilor (Evonymus verrucosa). – Lat. subalba.

salbă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
sálbă (sálbe), s. f. – 1. Colier, colan. – 2. (Trans.) Panglică împodobită de pus pe cap. – 3. Salbă-moale, s. f. (caprifoi, Evonymus pratensis). Origine incertă. Prezență lui salbă-moale, care nu se poate explica prin primele două sensuri, arată că trebuie să se pornească de la salbă „salvie” al cărui sens nu a fost dovedit, fiind înlocuit de salvie, v. aici. În acest caz este vorba de lat. salvia (Pușcariu 1498; REW 7558), cf. alb. šabi, it., cat., sp. salvia, fr. sauge, port. salva (forma port. pare să indice că se poate presupune un lat. *salva). Schimbarea semantică, deloc ușoară, a fost explicată de Cihac, II, 324, pornind de la faptul că țărăncile obișnuiau să facă salbe din caprifoi și salba-dracului, totuși Cihac își pornea explicația de la etimonul pol. szalba „lumînărică”, ceea ce nu e sigur. Cu atît mai puțin, der. din lat. subalba (Candrea, Éléments, 3; Candrea; cf. în contra Densusianu, GS, VI, 364); din lat. salva ‹ salvāre, fiind vorba la început de un talisman (Tiktin); sau din lat. med. *ex-alba „mărgică” (Scriban). Din rom. provin rut. salba (Candrea, Elemente, 402), săs. sâlbê, și probabil pol. szalba, pomenit mai sus.

salbă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
salbă, salbe s. f. (intl.) cazier judiciar, antecedente penale.

salbă (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
SÁLBĂ (lat. subalba) s. f. 1. Podoabă care se poartă la gât, alcătuită dintr-unul sau mai multe șiraguri de monede, medalii, mărgele etc. S. au cunoscut o largă răspândire în România, încă din sec. 16-17. Cele mai vechi sunt s. făcute din monede de aur și argint, găurite și înșirate pe ață. Mai târziu, au fost înșirate sau montate pe lănțișoare, betițe, fâșii de catifea și combinate cu mărgele colorate sau alte piese metalice. 2. (ZOOT.) Fanon (2). 3. (BOT.) Salbă-moale = arbust din familia Celastracee, înalt până la 6 m, cu frunze opuse, lanceolate sau eliptice, cu flori verzi-gălbui și cu fructe capsule roșii cu patru lobi (Evonymus europaea); voniceriu. Răspândit în Europa, este mai puțin pretențios la sol și climă. Din lemn se prepară un cărbune fin, folosit la desen. ◊ Salbă-râioasă = arbust înalt de 1-3 m, cu frunze ovate sau eliptice. cu flori mici de culoare brună și cu fructe capsule cu patru lobi (Evonymus verrucosa). Ramurile prezintă mici verucozități brune-negricioase, caracter care o diferențiază de specia precedentă și care explică numele plantei. Scoarța rădăcinilor conține 9-18% gutapercă. Crește spontan în pădurile din reg. de câmpie și coline.

salbă (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) sálbă f., pl. e și sălbĭ (cp. cu lat. salvia, salvie, orĭ cu silva, pădure). Salbă moale, un copăcel (V. pațachină). Alt copăcel (evónymus latifólius) cu varietatea numită vonicer (evónymus europaeus orĭ vulgaris).

salbă (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) sálbă f., pl. e și sălbĭ (după uniĭ d. mlat. alba, mărgică cu un ex pus înainte, după alțiĭ, d. silva, adică „mulțime de mărgele” după cum și copaciĭ îs o mulțime, ceĭa ce fonetic și chiar semantic e plauzibil). Obĭecte de ornament (mărgele, scoĭcĭ și maĭ ales banĭ) înșirate pe un fir saŭ pe un lănțișor și purtate de femeĭ la gît. Fig. Iron. Salba draculuĭ, nepot (care aspiră la moștenirea unchiuluĭ). V. left și colier.

salbă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
sálbă (podoabă) s. f., g.-d. art. sálbei; pl. sálbe

salbă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
salbă f. 1. șireag de mărgele sau de pietre scumpe ce femeile poartă la gât, în special monedele de aur înșirate ce țăranca poartă la costumul ei: o salbă de galbeni, de mărgăritare; fam. salba dracului, nepot; 2. gușa boului; 3. Bot. salbă-moale, plantă ce crește prin păduri și tufișuri, lemnu-i calcinat se întrebuințează la fabricarea creioanelor de desen. (Evonymus europaeus). [Lat. EX ALBA (medieval ALBA, mărgea)].

salbă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SÁLBĂ, salbe, s. f. 1. Podoabă de purtat la gât, alcătuită dintr-unul sau din mai multe șiraguri de monede, medalii, pietre prețioase sau mărgele. ◊ Expr. Salba dracului = persoană supărătoare, de care nu poți scăpa; om rău, necinstit, ticălos. 2. (Zool.) Fanon. 3. Compuse: salbă-moale = arbust cu frunzele opuse, lanceolate sau eliptice, cu florile verzi-gălbui și cu fructele capsule roșii (Evonymus latifolius); salbă-râioasă = arbust înalt de 1-3 m, cu flori mici, brune, care conține gutapercă în scoarța rădăcinilor (Evonymus verrucosa). — Lat. subalba.