saia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SAIÁ1, saiele, s. f. Ață pentru însăilat;
p. ext. cusătură provizorie, cu împunsături rare; șular. [
Pr.:
sa-ia] –
Et. nec. Cf. însăila.saia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SAIÁ2, saiele, s. f. (
Reg.) Adăpost (improvizat) pentru vite, în special pentru oi. [
Pr.:
sa-ia] – Din
tc. saye „umbră”.
saia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SAIÁ3, saiele, s. f. (
Înv. și
pop.) Țesătură (subțire) de lână. ♦ Îmbrăcăminte confecționată din această țesătură. [
Pr.:
sa-ia] – Din
tc. saya.saia (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)saiá (saiéle), s. f. –
1. Pînză groasă de bumbac cu țesătură rară. –
2. Îmbrăcăminte din saia. –
3. Gard, împrejmuire de zăbrele pentru țarc. –
4. Ață de însăilat.
Tc. saya (Cihac, II, 694; Șeineanu, II, 307; Lokotsch 1778; Conev 80; Ronzevalle 105). Dicționarele disting trei cuvinte diferite:
saia „gard”, din
tc. saya ‹ mgr. σαγία,
cf. it. saia, sp. sayo, bg.,
sb. saja (Tiktin);
saia „gard”, din
tc. saya ‹
per. saye „umbră” (Șeineanu); și
saia „ață de însăilat”, de origine necunoscută pentru majoritatea cercetătorilor, legat de Cihac, II, 324, cu un „a săi” „a însăila”, neatestat, din
sl. šiti, šiją „a coase”, care pare dificil fonetic. Este de presupus că cele trei accepții provin din aceeași idee comună de „țesătură rară”. Din
pl. saiele s-a reconstituit un
sing. săială ›
sailă, s. f. (ață de însăilat), deși schimbarea de accent apare rar (după Scriban, din
germ. Seil „funie”); și de aici
însăila (
var. înseila),
vb. (a coase rar), pe care Scriban,
Arhiva, 1923, 284, îl derivă din
mag. szál „fir”, și Drăganu,
Dacor., V, 368, din
mag. szélelni „a întări marginea” din
szél „margine”;
însăilătură, s. f. (saia). Pentru sematism
cf. perdea. Saiac (
var. și(i)ac),
s. n. (dimie), din
tc. șayak, cf. ngr. σαγιάϰι,
bg. šaek, sb. šajak, este un
der. de la același cuvînt.
saĭa (Dicționaru limbii românești, 1939)1) saĭá f., pl.
ĭele (turc.
saĭa; ngr.
saĭá; sagĭa și
ságinon, un fel de pînză groasă; vsl.
sagŭ, sac, it.
saja, saio; pv.
saga, saia, fr.
saie, sayon, manta; mlat.
sagia, saia, d. lat.
saga și
sagum [cuv. galic], manta militară; vgr.
ságos).
Munt. Un fel de manta țărănească:
c’o saĭa sumeasă'n brîŭ (P.P.).
Cov. Un fel de stofă rară de bumbac care se afla în negoț pe la 1870 (Cp. și cu
saĭa 2).
saĭa (Dicționaru limbii românești, 1939)2) saĭá f., pl.
ĭele (var. din
sailă).
Mold. Munt. Sailă, însăĭlătură.
Fig. (Cov.) Rochie proastă (ca și cum ar fi numaĭ însăĭlată):
Ce maĭ rochie ! Par’că-ĭ o saĭa ! (Cp. și cu
saĭa 1).
saĭa (Dicționaru limbii românești, 1939)3) saĭá f., pl.
ĭele (turc.
saĭe, staul, d. pers.
saĭe, umbră. V.
saĭvan).
Munt. Mold. Staul de stuf pentru oĭ și capre (care poate fi vara și fără acoperemînt, adică
perdea) orĭ și șopron de adăpostit în obor vite, paĭe și fîn. V.
olum, odaĭe, otac.saia (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)saiá (
înv.,
pop.)
s. f.,
art. saiáua, g.-d. art. saiélei; pl. saiéle, art. saiélelesaià (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)saià f. staul (de oi și capre):
saielele cu vite OD. [Turc. SAYÈ].
saià (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)saià f. serjă și rochie făcută dintr'însa:
cu saiaua înfiptă ’n brâu POP. [Turc. SAIÁ].