răcădui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂCĂDUÍ, răcăduiesc, vb. IV.
Refl. (
Reg.) A se răsti la cineva, a lua o atitudine amenințătoare. – Din
magh. reked „a răguși”.
răcădui (Dicționar de argou al limbii române, 2007)răcădui, răcăduiesc v. r. a se răsti amenințător la cineva
răcădui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)răcăduí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. răcăduiésc, imperf. 3
sg. răcăduiá; conj. prez. 3
să răcăduiáscărăcădui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂCĂDUÍ, răcăduiesc, vb. IV.
Refl. (
Reg.) A se răsti la cineva, a lua o atitudine amenințătoare. — Din
magh. reked „a răguși”.
răcăduì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)răcăduì v. Mold. a se repezi să lovească (dar abținându-se):
se răcăduește el cu pușca CR. [Origină necunoscută].