rușina (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RUȘINÁ, rușinez, vb. I.
1. Refl. A-i fi cuiva rușine, a se jena. ♦ A se simți stingherit, a se sfii.
2. Tranz. A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. ♦ (
Înv. și
pop.) A necinsti, a dezonora. – Din
rușine.rușina (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)RUȘINÁ, rușinéz, vb. I. ~ (din
roșí +
suf. expresiv
-ina, ca și la
clătí >
clătiná, tâmpí >
(în)tâmpiná, hâțâí >
hâțâná sau
împopoțá >
împopoțoná, pare cea mai bună explicație; celelalte ipoteze obișnuiesc să se bazeze pe
rușine, reducându-se la un
lat. *rosīnus = roz,
lat. *russiōnem ori
*rossiōnem sau la
*rușiciune (
< roșí))
rușina (Dicționarul limbii române literare contemporane, 1955-1957)RUȘINÁ, rușinéz, vb. I. ~
2. Tranz. fact. ~ ♦ (Învechit și arhaizant) A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură.
Se aduseră toți vracii... rămaseră însă rușinați, care n-avură ce-i face. –
Na, c-a spart ghergheful! Ei, da m-ai rușinat urât, măi badeo.rușina (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rușiná (rușinéz, rușinát), vb. –
1. A se sfii, a se simți încurcat. –
2. A se umple de rușine, a-i fi rușine. –
3. A umili, a înjosi. –
Mr. arușnedz. De la
roși „a face pe cineva să devină roșu” cu
suf. expresiv -
ina, ca
clăti ›
clătina, tîmpi ›
(în)tîmpina, hîțîi ›
hîțîna, împopoța ›
împopoțona etc. Această explicație a fost dată de Spitzer,
BL, XIV, 49, și pare cea mai bună. Celelalte ipoteze se bazează de obicei pe
rușine, care trimit la un
lat. *rosῑnus „trandafiriu” (Pușcariu 1488; REW 7382); la
lat. *
russiōnem (Pascu, I, 43; Pascu,
Beiträge, 12), sau *
rosiōnem (Candrea); sau la *
rușiciune, de la
roși (Tiktin).
Der. rușine (
mr. ar(u)șine, megl. rușoni, istr. rușire),
s. f. (sfială, timiditate; jenă; ocară, batjocură; dezonoare, umilință);
rușinat, adj. (jenat; umilit);
nerușinat, adj. (fără rușine);
nerușinare, s. f. (impudoare, necuviință);
rușinător, adj. (rușinos);
rușinos, adj. (sfios);
nerușinos, adj. (
înv., obraznic).
rușina (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rușiná (a ~) vb.,
ind. prez. 3
rușineázărușina (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RUȘINÁ, rușinez, vb. I.
1. Refl. A-i fi cuiva rușine, a se jena. ♦ A se simți
stingherit, a se sfii.
2. Tranz. A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. ♦ (
înv. și
pop.) A necinsti, a dezonora. — Din
rușine.rușinà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rușinà v.
1. a da de rușine;
2. a avea rușine.